Curcubeul... de Triumf (II)

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)
Fii primul care postează comentarii!

Cu tot ce-mi spune şi cu tot ce-mi porunceşte în ziarul de ieri, mama are dreptate. Chiar dacă nu ştie (deocamdată) câteva amănunte esenţiale din realul/imaginarul meu dat în clocot, nevasta lui tata consideră că trebuie să mă pună la punct, să mă ţină şi cu picioarele pe lut, nu numai cu ăla de sus prin cirus, nimbus şi cumulus, ăştia care fac ce fac şi-mi aştern în ochi năframele astea vărgate, eşarfele astea multicolore şi fascinante până la paroxismul puterii mele de comprehensiune, mirare şi admirare, încântare şi descântare. Mama n-a aflat (încă) ce ispravă am mai făcut atunci, când am fost cu fata aceea să vopsim multicolor curcubeul alb-negru şi trist de atâta în/depărtare şi singurătate. Numai tata ştie ce năzbâtie periculoasă am făcut. A zis că nu mă pârăşte la mama, a zis că face el altă scară, una mai lungă, una lungă până la cer, adică. Să nu se repete întâmplarea de atunci. Fiindcă-i posibil oricând să se ofilească şi să se întunece chiar şi curcubeul în jurul cestei planete umplute cu oameni care nu vor să se mai poată scufunda-n uimire.

Atunci, în ziua aceea purificată de ploaia cu mii şi mii de fulgere şi tunete şi şuvoaie huind prin râpile şi prăpăstiile minunate ale Copilăriei... iau fata şi scara, iau acuarelele şi tot ce trebuie să facem r.o.g.v.a.i.v... şi plecăm la deal, înspre coclaurile Ciorii, unde stă-n aer şi aşteaptă alb-negrul strâmb şi uriaş al acestei întâmplări de poveste. Ştim că trebuie să-l colorăm de sus în jos... dar scara nu ajunge până-n vârf. Ne suim până la ultimul fuştei şi întindem mâinile în zadar. Şi mai şi picăm cu tot cu scară. Picăm prin grâuri, printre volburi şi printre ciocârlii. Fata-şi scrânteşte piciorul stâng. Eu îmi scrântesc piciorul drept. Adică, din doi, rămâne unu-n stare să-şi ducă intenţia până la capăt. Scara se sfărâmă. Oare ce-o să zică tata? Nu-i nimic. Trebuie şi sacrificiu, nu? Am auzit că (fără ăsta) nici somnul nu-i frumos, nu?... Prin urmare, eu apuc de primul capăt, fata apucă de ultimul capăt al curcubeului şi-l îndreptăm câtă-i zarea de lungă... de la începutul ploii până la sfârşitul ploii, de miază/nord la miază/sud, de la Iaşi până la Roma. Şi, aşa, aşternut pe orizont, e foarte uşor de vopsit. Apoi, la fel, îl prindem de capete şi-l zvârlim. Zbârnâie şi se duce la loc. Sigur că da! E primul curcubeu multicolor şi cel mai frumos din lumea cestui Pământ! Stă cu-n capăt în Mediterană şi cu-n capăt în Jăravăţ!... Ea, oare, îl vede? Ea, oare, ştie ce trebuie să facă?

Citit 358 ori Ultima modificare Vineri, 19 Iulie 2019 00:28

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.