Seminţe de Lumină

Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Mi s-a dat şansa/norocul de a le vedea o dată, numai o dată, pe luciul unui lac uriaş, în mijlocul unei păduri din mijlocul unui oraş din mijlocul unui continent din mijlocul unui pământ... din marginea unei galaxii! Erau multe, foarte multe! Negre şi albe! Într-o tăcere desăvârşită! Aşa, ca într-un ritual al dumnezeirei pe cale de dispariţie! Aşa, ca într-o procesiune a ultimului miracol existenţial! Aşa, cum numai singurele fiinţe ale candorii universale (mai) ştiu să se comporte în devălmăşia la fel de universală! Aşa, într-un fel de balet pur şi simplu! Balerine mai mari şi mai mici, mai lungi şi mai scurte, mai încolo şi mai încoace! Zvelte şi delicate soprane ale mirării şi admirării! Tristeţi sacramentale într-o plutire fără cusur!... N-ai cum să nu rezonezi când asemenea privelişte-ţi inundă văz şi auz, suflet şi minte, prezent şi viitor! N-ai cum să nu visezi frumos (toată viaţa şi toată moartea) după un astfel de spectacol, cel mai răscolitor spectacol de alb şi de negru într-un dans armonic tămăduitor, într-o dilatare a Clipei până tocmai hăt dincolo de limitele închipuirii!... Şi gratis! Cum apostolii fără de arginţi! Şi fără aplauze! Aşa, doar de dragul Frumuseţii în Sine!... Aşa, doar cât să-mi aduc aminte că sunt un gunoi cosmic lăsat/abandonat în preajma cestui mirabil semn al Divinităţii, al Treimii, al Facerii şi al Refacerii Lumii în Continuu, în şi din misteriosul hohot al unui Neant inevitabil, indiferent, necesar, plurivalent!... Nu? Sigur că da!... Şi uite chiar aşa mi s-a părut! Nu, deloc nu e bine „mi s-a părut”, ci chiar aşa a fost! Şi-mi place să cred că mai este şi acum! Încă mai este!
"Seminţe de lumină pe-oglinzi orizontale/ trec fără capăt, parcă s-ar duce nicăieri/ să stea, să încolţească, să nu le vadă nimeni/ când cresc şi-nnobilează tăceri peste tăceri!// Şi vin pe-aceeaşi cale seminţe de-ntuneric/ şi se-ntâlnesc, surate, şi nu vorbesc nimic.../ iar oamenii se uită, şi pleacă, şi le uită.../ ele-şi plutesc menirea prin flăcări şi prin frig!// Zici că-s altare negre şi albe... ce orchestră/ cu pene cheamă ochii să descifreze, lungi,/ sopranele tăcerii cum scriu-şi pe mişcarea/ oglinzilor concertul acela, de atunci!// Zile şi nopţi pe luciul oglinzii, împreună,/ îşi lunecă şi-şi cară, încet, tocmai din pântec,/ majestuos, tăcerea-n esenţe de-alb cu aripi!.../ merg, zboară, nu aleargă, însă se duc spre cântec!”//... Nu? Sigur că da!... Şi, de atunci, în fiecare zi şi noapte la cheremul arbitrarului omenesc şi uniform accelerat până la nerăbdare, ascult şi văd „Lacul Lebedelor”, în surdină... să nu deranjez balamucul „melomanului” cu manele şi hiphapuri din colţ, din toate colţurile... din fiecare secundă-victimă a  implacabilei dezumanizări!

Citit 446 ori Ultima modificare Marți, 30 Iulie 2019 19:31

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.