În fiecare zi, după Vecernia de la biserica Sfântul Mare Mucenic Gheorghe şi după ce credincioşii se risipesc în laicul dătător de fericire, dar şi de amăgire şi uitare, doamna Maria Resemnare merge la cimitirul Sfântul Lazăr, plăteşte un mic „onorariu” portarului, fiindcă, altfel, n-are voie să intre în marele Dormitor Universal! Apoi, ca o fantomă neagră, se pierde printre alei, printre morminte şi printre foşnete şi murmure sepulcrale! Este foarte greu de urmărit, mai ales că noaptea pogoară complice şi tăinuitoare pentru suferinţa doamnei Resemnare, dar şi pentru curiozitatea celui care-i duce „trena”! Doamna-i o fostă violonistă la Teatrul Muzical din Galaţi, dar a cântat şi în Paris, şi în Milano, şi în multe şi alte mari oraşe ale lumii muzicale! Urmăritoru-i un fanatic admirator al celebrei Maria, un ibovnic de-o seară, pe când dumneaei era logodită cu Ion Resemnare, cel la crucea căruia merge în fiecare seară, şi se roagă, şi se închină, şi plânge în şoaptă, şi se reculege...dar habar nu are că cineva-i suflă-n ceafă!
Aseară...pornesc pe urmele cestor doi misterioşi, fiecare-şi „achită” sfântul obol către paznic, întunericu-i din ce în ce mai des, mergem către nord, şi mergem, şi mergem...tocmai pe marginea nordului ajungem, pe marginea unui mormânt pur şi simplu, fără arhitectură savantă! Doar o movilă de lut şi o cruce! De data asta, urmărita şi urmăritul își scot vioarele...şi, fără să ştie că sunt aproape, încep să-şi cânte partitura, aceeaşi partitură, după libretul scris de răposat şi citit şi de mine, odinioară, în Cenaclul „Dunărea”! Şi cred că şi dumneavoastră l-aţi auzit de-atâtea ori pe scena Teatrului „Nae Leonard”! Iată ce minune de libret sparge întunericul şi „odihna adormiţilor robilor tăi şi roabelor tale”, adică ai/ale Celui mai de Sus!
„Te-aş fi iubit de multe ori,/ dar tu ai vrut numai o dată!.../ Cântai la şapteşpe viori,/ cu cinci arcuşuri deodată!/ cântai de mine, şi încet.../ (erai logodnică şi fată,/ logodnica unui poet/ răpus de timp, de Niciodată!)...// Mi se părea că se făcea/ o luminiţă mai la vale...!/ vioarele o descântau/ de-a lungul scâncetelor tale!/ şi se făcea că nu mai pot/ să-mi pară rău că mi se pare.../ dar tu mă ceri tocmai la Nord,/ unde nu este Întâmplare!/ Aici, la Nordul Gordian,/ râvnesc mai micii şi mai marii!/ tu cânţi la şapteşpe viori, / cu cinci arcuşuri salcâmarii!/ Nici o vioară de salcâm/ n-a rezistat privirii tale!/...Te-aş fi iubit de multe ori,/ dar ai fugit din balamale!”//...(Publicitate: „Dacă odihnă nu e, nimic nu e!” – Anonim)
