N-am avut niciodată! N-am avut de unde să am! Şi doar am căutat! Mult şi bine am căutat! Dar n-am găsit! Nimic n-am găsit! Ori, mai bine zis, nimic am găsit! Oare să cred că n-am umblat unde trebuie? Să cred că nu am ales coordonatele corespunzătoare? Oare m-a păcălit cineva? Oare cine se ţine de şotii în această Întindere/Extindere/Destindere hulpavă? Şi doar am ascultat cu mare atenţie, şi am respectat cu sfinţenie, şi am propovăduit cu grijă şi seriozitate toate vorbele şi toate poruncile din Centru! Dar văd şi aud că nu merit, încă, să Am! Şi nu aş fi vrut mult, cu asupra de măsură, tot! Măcar aşa, oleacă! Măcar atât, cât poate mânca şi cât poate bea un fluture! Măcar atât, cât încape-ntr-o ţigară, cum zicea Taica meu, purtătorul de Biruinţă pe meleaguri fericite de Maica mea, dar şi de Maica ta, dar şi de Maica lui!...Şi doar am ajuns tocmai până unde nici Zmeul zmeilor n-a putut să ajungă! Şi doar am pus piciorul tocmai până unde nici Făt-frumosul făt-frumoşilor nu a călcat!...Dar dacă, bunăoară, doar mi s-a părut că s-au petrecut toate acestea? Pentru că, odată, adormind sub adierea halucinantă a Curăţeniei din Sonata Lunii, a venit şi m-a hâţânat şi m-a trezit şi m-a plâns ca pe-un mort şi m-a rugat să-mi dea...să iau cât vreau, dar să dau şi altora, că doar dar din dar se face rai, nu?...Apoi, după revărsarea zorilor, nu era nimeni lângă mine, şi nu luasem nimic, şi nu aveam nimic! Oare n-am luat din cauză că ar fi trebuit să împart Ofranda? Oare am greşit, dacă nu am luat? Dacă nu am greşit, atunci de ce tot tânjesc şi mă tot lamentez când văd că Ea abia mai pâlpâie? Şi, după ce că-i cu sufletul prin tindă, vrea să-mi dea şi-mi cere să dau şi la alţii! Oare ce-o fi în capul Măriei-sale?...Abia aştept să vină din nou! Am să iau cu vârf şi îndesat! Că lăcomie am să iau! Cum au luat toţi! Am să iau şi am să am!
„uite, vine să-mi dea!...şi-am să am până când/ nişte irisuri verzi vor căta spre cuvânt.../ şi-l vor pune pe cai, şi-or pleca unde nu-s/ vii (zadarnic) pe jos, morţi (zadarnic) pe sus!// nişte irisuri verzi, mari, amare şi lungi/ de la raiul de-acum până-n raiul de-atunci.../ raiul cel cu mister, cu pelin...şi cu tot.../ nu cest rai fără rost, fără sud, fără nord!// uite, vine să-mi dea!...nu mai pot să aştept/ nici cu irisul stâng, nici cu irisul drept!.../ nu mai am ce să văd, nu mai am orizont:/ iris drept – haimana! iris stâng – vagabond!// haimana! vagabond!...ce picioare de plai/ prin pădure, prin iaz: fâl-fâl-fâl!...cir-li-lai!.../ şi-o s-avem pân-atunci, şi-o s-avem până când.../ patru irisuri verzi lângă moara de vânt!”//...(Publicitate: „sunt iarbă până unde a ostenit lumina!” – Iolanda Cremene)...Nu?
