Cum ziceam ieri, îl rog pe Mihai Goia să bată clopotul în dungă, de trei ori câte trei dangăte, aşa, ca la un eveniment de samă, cum se-ntâmpla demult, când năvăleau romanii, turcii, tătarii, hunii, ruşii, nemţii...cum se-ntâmpla când se făcea o descălecare de ţară, o unire mică sau mare, o nuntă a Zamfirei...cum se-ntâmpla când se aprindea o casă, un dor de patrie sau de amantă! Că astfel de importanţă are regăsirea cu Prăpăd şi Furtună! Că nu-i de ici, de colo să te afli-n apropierea cestor doi discipoli convinşi ai celor nouă fete zămislite de arogantul Zeus şi de ilustra Mnemosina! Că nu oricine are norocul de a petrece câteva ore, ori câteva zile, ori câteva nopţi în compania unor sacri împătimiţi ai Metaforei, ai domnişoarei Erato, în special!...Prin urmare, nea Mihai apucă sârma legată de clopot...şi vesteşte exact ce am spus şi cum am spus! Vaierul bronzului bătut de limbă...(Limbă Românească, bineînţeles!)...se aude tocmai în Schitul Zimbru şi tocmai în Monastirea Putna, tocmai în măruntaiele pământurilor şi meleagurilor frământate şi apărate de Ştefan Muşat şi Mihai Eminovici, tocmai din mijlocul vremurilor şi timpurilor sfinţite şi ocrotite cu hărnicia şi cu evlavia tuturor celor pe care-i numim Părinţi, adică Dumnezei cu pestelcă şi opinci!...De după colţul care conduce-n partea de nord a Moldovei de sud, apare moş Ion Mutelcă, încet şi sprijinindu-se într-un băţ din lemn de corn, meşteşugit de tovarăşul său bibic, Vasile Cherpedin! Acesta din urmă se iveşte şi el, ca din pământ, cum se spune! Şi, tuscinci, într-o linişte (şi sobrietate) specifică mai degrabă unui alai funebru decât unei re/vederi prieteneşti, ne îndreptăm gândul şi paşii spre crâşma „Cotul Donului”, pe care istoria şi prezenţa noastră a făcut-o celebră! Desigur, ajungem destul de repede! Fiindcă, ştiţi foarte bine, cel mai scurt drum este cel care duce la locul de uitare şi nostalgie, de pierzanie şi mărturisire, de lăcrămare şi alean, de contra/zicere şi contra/stare, de contra/curent şi contra/facere, de contra/timp şi contra/mandat...de tot felul de contre în sensul acelor de ceasornic, dar numai şi numai în „Sensul Iubirii”, cum zice şi scrie admirabil Nichita Stănescu! Nu?
Sigur că da! Iată, deja intrăm în crâşma atâtor şi atâtor aduceri-aminte! Crâşma asta a fost administrată de domnul Vasile Valache, un serios şi un înţelegător de bătaie lungă, foarte lungă...mult mai lungă decât o scurtă bătaie de clopot, fie ea şi de botez, şi de cununie, şi de mormântare, şi de păcătuire, şi de iertăciune! Şi suntem întâmpinaţi de fiul lui nea Vasile...Dumnezeu să-l ierte! Ne aşezăm la masa noastră, pe care şi acum se mai pot desluşi versurile lui Furtună, corectate de Prăpăd!...(Stai să vezi!)
