Regăsire de Taină (VI)

Scris de Ion Zimbru

Vineri, 11 Octombrie 2019 00:00

Sigur că da! Aţi văzut ce poate scrie un Prăpăd, un amărât de Prăpăd, un bătrân şi calculat Prăpăd, nu? Aţi văzut cum poate Poezia unui Prăpăd autentic să mă facă slugă eternă la Candoare şi Respect? Şi cum încă se mai poate nădăjdui-n salvarea puţinului Frumos, cât se mai vede în sus şi-n jos, în tot de-a lungul şi-n tot de-a latul cestui modern Apocalips?... Sigur că da! Se poate! Printr-o Rocadă Mare, gândită şi realizată la Timp, se poate scăpa de sub perspectiva/pericolul unui Urât cultivat cu sârguinţă naţională şi internaţională, se poate interzice/opri Nesimţirea şi ameninţarea cu Nesimţirea! Nu trebuie exemplificat! Că doar se observă destul de clar încotro se îndreaptă marea şi mica Adunătură Terestră! Şi nu-i de glumit când spun că Educaţia-i o Cauză pierdută în Spaţiul Mioritic! Pe ultima sută de kilo/metri liniari, pătraţi, cubi, sferici, cilindrici, paralelipipedici, metaforici, simbolici, fizici, chimici, concreţi, abstracţi... (ori de care-or mai fi-n ist iureş spre Nicăieri)... se mai poate îndrepta Obrazul Pământului, dar numai şi numai prin Cunoaşterea de Sine şi prin Subţierea urgentă a Obrazului de om cu literă Mică! Pentru că om cu literă Mare nu mai există, nu?... Sigur că da! Şi, ca să sprijine ieste certitudini, Costică Prăpăd îşi începe mărturisirile sale celebre şi serioase, către ciracul său, Neculai Furtună, căruia-i mulţumim foarte mult că ne-a prilejuit/determinat participarea la Destăinuire! Iacătă: „nu ştiu ce sunt. nu ştiu nici unde sunt./ nu mă ascund. şi totuşi mă ascund./ parc-am furat. şi parcă fur mereu./ ce greu curat. şi ce posibil greu.// tu eşti aici un eu fără cusur./ nu pot ce zici. te rog să mai îndur./ des faci un mit. apoi îl şi desfaci./ cer nesfârşit. iubire. pâine. maci.// durere. dor. infern. şi trup frumos./ nu ştiu să mor. nu sunt iisus christos./ e greu să fiu. abia ştiu să fiu fiu./ tai şi adun devreme cu târziu.// îndur încet. şi urc. şi cad. şi urc./ nu sunt poet. nu sunt nici demiurg./ fac flori de toamnă. ruginesc de drag./ iartă-mă. doamnă. fac. şi ştiu ce fac.”... Şi, ca să rupă tăcerea, Prăpăd comandă mari şi fără fund pentru toţi ascultătorii... şi continuă! Iacătă: „Şi dacă nimeni nu-şi mai poate-aduce-aminte/ ce am făcut când n-am făcut altă ceva.../ să înflorească dumitriţe pe morminte/ şi lumânări şi licurici din steaua mea!// Din când în când, s-o iscodească şi pe mama,/ ea ştie bine ce-am făcut, ştie mai mult/ decât credeam când flutura pe deal năframa/ iar eu plecam cu trenul timpului pierdut!// Din când în când, să-l iscodească şi pe tata,/ el ştie tot ce n-am făcut când am făcut/ altă ceva decât cu mintea şi lopata.../ şi mă-ntorceam cu trenul timpului trecut!// Din când în când, să uite tot, să şteargă toate,/ altfel nu-şi poate aminti nimic, nimic:/ nici că sunt multe, multe dumitriţe moarte,/ şi pe mormânt, şi sub mormânt, ca într-un plic!”//... Nu?