Maria şi Cărţile (IV)

Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Sigur că da! Tuspatru suntem în magherniţa din care lipseşte Maria! Ordinea şi Curăţenia nu-s stridente, dar sunt impecabile! Pe mijlocul peretelui din stânga, dinspre Răsărit, vedem un tablou alb-negru, însă destul de clar, uşor de „ghicit” că ne „arată” „Intrarea lui Gheorghe Pătraşcu în Alba Iulia”!...Sub tablou, pe o măsuţă rotundă şi cu trei picioare, stă un vas din lut, cu dumitriţe proaspete, de parcă cineva/ceva le-a pus cu câteva clipe înaintea „efracţiei” noastre! Peretele dinspre Miazăzi ţine un „Car cu boi” original, pictat de Nicolae Grigorescu! Pe partea dinspre Miazănoapte, peretele „poartă” o velinţă pe care „citim” diverse motive biblice, cu Potopul/Arca lui Noe în primplan!...Sigur că da! Tot ca la o comandă, privirile ni se pironesc pe varul alb al peretelui dinspre Asfinţit! Da, zic adevăr, ni se pironesc! Fiindcă, fără glăsuire, citim o strofă devastatoare a lui Mihai Eminescu: „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,/ Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!/ Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,/ Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,/ Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!”...
Sigur că da! Mai zi ceva...dacă poţi...dacă ai curaj...dacă nu-ţi vine să fugi...să strigi...să ceri – oare cui? – o explicaţie, o dumirire! Stupefacţia/Fascinaţia nu vor să se dea biruite, chiar dacă-i foarte limpede „îndemnul” lui Mihai Viteazul de pe peretele opus!...După minute şi minute de „şoc”, ne căutăm privirile! Toţi opt ochi sunt plini cu aceeaşi culoare de iris, cu acelaşi semn de întrebare! Nici o s/clipire de „hai, gata cu zăpăceala, gata cu în(măr)murirea”! Costică Prăpăd, cu toată „duritatea” lui ne/afişată, lăcrămează! Vasile Cherpedin „stă” copleşit de sfiiciune!...În sfârşit, veteranul Ion Mutelcă scoate o terfeloagă de maculator şi silabiseşte aparent calm: „am crezut mereu că nu s-a dus/ ş-am iubit-o fără şovăire:/ ea citea frumos „nimic în plus”,/ eu eram tămâie la citire!// o cătam pe câmp şi prin păduri,/ lăcrămam şi nu ştiam pe unde/ s-o mai cat cu puşti şi cu securi/ – apoi am crezut că se ascunde!// am crezut că se ascunde-n crâng,/ am crezut că se ascunde-n lume,/ am crezut...ş-am început să plâng/ fără rost şi mult şi fără nume!// am strigat-o până-n răsărit,/ până la-nserare am strigat-o:/ vino înapoi, m-am rătăcit,/ vino înapoi, ne/vinovato!// am strigat-o până la sfârşit:/ vino înapoi, te-aştept, Mario!/ eu nu pot să cred că ai murit/ fără „bun rămas”, fără „adio”!//...eu aştept, poate mă cheamă ea/ – nu s-aude, cred că nu se poate,/ cred că mă aşteaptă ca să-mi dea/ o mulţime de singurătate!// de atunci mă simt „nimic în plus”,/ de atunci trăiesc fără simbrie,/ de atunci Maria mea s-a dus,/ de atunci nu am nici o Marie!”//...(Stai să mai auzi!)

Citit 806 ori Ultima modificare Luni, 09 Decembrie 2019 19:22

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.