Lucrare de Control la Niciodată

Evaluaţi acest articol
(3 voturi)

Auzisem de la cei mai mari şi mai deştepţi şi mai daţi în 3,14 (cum zice Nichita, antrenorul de îngeri) că n-am ce căuta pe planeta asta (vai de cucurigu ei!) dacă nu-l citesc pe Edgar Allan Poe. Desigur, i-am ascultat pe aceşti modeşti inteligenţi şi, astfel, am intrat în macabrul şi în goticul şi în horrorul şi în disperarea celui care mi-a marcat adolescenţa şi sufletul, mai ales cu "Annabel Lee", "Corbul" şi "Aventurile lui Arthur Gordon Pym". Abia după această marcare am înţeles Întâmplarea bizară din pădurea de salcâmi, petrecută la cincisprezece ani, când, umblând după cai verzi, am găsit o alcătuire femeiască la umbră şi plină de Uitare. Venise cu vaca la păscut. Şi citea. Citea tare. Foarte tare. Răspicat, adică. Şi mult. Şi încă o dată. Şi încă o dată. Şi plină de Uitare. Iată Întâmplarea: "Învelită cu flori de salcâm, stă încet şi aşteaptă pe vale. Citeşte Corbul lui Poe şi se uită pe dealul de unde vine dimineaţa şi seara şi noaptea şi dimineaţa...! Ce femeie albă! - îmi zic din depărtare. Oare de ce o fi aşa de albă? - îmi zic din depărtare. Oare nu cumva nu-i femeie? - îmi zic din depărtare. Oare nu cumva e mireasă? - îmi zic din depărtare. Oare nu cumva aşteaptă pe cineva învelit cu negru? - îmi zic din depărtare. Oare nu cumva aşteaptă un mire? - îmi zic din ce în ce mai de aproape. Oare nu cumva eu sunt mirele? - îmi zic din ce în ce mai de aproape. Oare de ce citeşte Corbul lui Poe? - îmi zic din ce în ce mai dezamăgit. Oare chiar nu a găsit Corbul altcuiva? - îmi zic din ce în ce mai de aproape, din ce în ce mai dezamăgit!... Iată, vine Corbul pe care-l citeşte mireasa, vine tocmai din departele lui blestemat, vine din ce în ce mai aproape şi fâlfâindu-şi umbra cât cuprinsul unui pământ! vine şi se aşează pe umărul meu şi-şi huruie croncănitul/cuvântul spre femeia învelită cu flori de salcâm! Doamne, ce cuvânt! ce pasăre blestemată! - îmi zic din ce în ce mai departe de Poe. Trebuia să nu fi citit Niciodată această pasăre! trebuia să fi împuşcat de mult această cobe, dar n-am putut s-o împuşc...! Cum să stăm tot timpul fără Niciodată?!"...

Mai târziu, cam după aproape cincizeci de ani, în vara trecută, îmi iau inima în dinţi (încă sunt copleşit de Corbul lui Poe) şi mă duc în pădurea (aceea) de salcâmi. Mă uit şi zăresc numai câteva zgâtii pe ici, pe colo... şi nici măcar o urmă de vacă, nici măcar o adiere de Mireasă, nici măcar o pană de Corb!... Doar atât: un imens şi indiferent Niciodată!

Citit 1203 ori Ultima modificare Miercuri, 01 Aprilie 2020 19:42

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.