Două surori gemene şi amante superbe

Evaluaţi acest articol
(3 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Doamnele despre care fac vorbire şi scriere în gazeta de azi, pe care le înghesui în colţul cesta ajuns de lectură şi de comentariu prin tăriile cârciumioarelor, dar şi prin tăriile digitalului devenit ilustrul „fără de care nu se poate”, sunt surioare gemene şi frumoase ca florile de mărăcine. Amândouă, venite „pe lume” exact în acelaşi timp, îşi reclamă necesitatea şi prezenţa în fiecare secundă, chiar dacă „independenţii” le bârfesc, le iau în vârful bombeului şi al ipocriziei. Nu trebuie căutate, fiindcă se găsesc pe toate drumurile. Dai peste dumnealor oriunde. Dai peste dumnealor oricând. În fiecare casă, la fiecare colţ, în fiecare somn. Chiar şi în vis, mai ales în vis. Şi în pădure. Şi în deşert. Şi pe pământ. Şi în aer. Şi în apă. Altfel spus, n-ai nici o scăpare din ghearele dumnealor, din influenţa şi din controlul lor liniştitor, devastator, funcţie de unghi, de timp, de vreme, funcţie de... funcţie, dacă vrei! Exact de când am fost „zvârlit” „pe lume”, exact şi fără nici o eroare, exact de atunci sunt adeptul cestor două doamne superbe, unice în spaţiul multidimensional. Chiar mi le-am făcut amante. Nu m-au respins, nu au avut nimic împotriva mea. Nu le vrea nimeni. Care mai de care le ocoleşte. Care mai de care le blestemă. Unii chiar vor să le ucidă. Treaba lor. Habar n-au că nu pot fi eliminate, nu pot fi scoase de pe „piaţă”. Habar n-au că trăiesc laolaltă şi se „suportă” reciproc şi dez/avantajos. Pentru ca să rămân în graţiile dumnealor, mă comport frumos, le duc/aduc flori în fiecare zi. Flori de mărăcine. Flori mov şi înalte. Sunt splendide florile mov, nu? Le a/duc flori mov şi le glăsuiesc aşa: „Hai, lunga mea Singurătate! Hai blânda mea Deşertăciune! Să ne întoarcem cât mai este la miazănoapte miazăzi! Să rostuim Eternitatea! Să facem clopotul să sune de îndurare pentru ziua în care Totul va muri!”... Bineînţeles, ceste doamne fără cusur nici nu crâcnesc în faţa cestei rugăminţi/rugăciuni. De fiecare dată şi fără pretenţii, merg cu mine, la domiciliul meu, adică peste Tot. Ori, de la caz la caz şi pentru a nu fărâmiţa echilibrul şi armonia de cuplu romantic absolut, mă deplasez eu cu ele, la domiciliul lor, adică peste Tot. Şi le ascult. Şi mă ascultă: „Hai, lunga mea Deşertăciune! Hai, blânda mea Singurătate! Suntem pe ţărmul unei clipe în care Totul a murit! Ne cer zăpezile moldave şi mahalalele uitate, în care Luna şi Ţăranul respectă băţul de chibrit!”... (Publicitate: Cine are, să dea şi altora! Cine n-are, să-şi cumpere! Altfel, nu se poate!)... Nu?

 
Citit 775 ori Ultima modificare Duminică, 10 Mai 2020 16:29

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.