În fiecare noapte, fără nici o excepţie, de la începuturi până în prezent, vine în dreptul geamului meu şi se uită. Nu se uită urât. Nu se uită frumos. Nu ştiu cum se uită, fiindcă eu nu ştiu ce însemnează „urât”, ce însemnează „frumos”. Şi nici nu m-am străduit să aflu, să caut, să învăţ. Întotdeauna am considerat că-i mai bine să nu ştiu. Dacă mă apuc să caut, şi caut în zadar? Dacă mă apuc să aflu, şi râde jurul şi jurul jurului de hotărârea mea? Dacă încep să învăţ, şi mă trezesc mai singur şi mai gol într-un deşert prea ostil ori prea blând ca să-l pot pricepe?
Prima dată, atunci, ştie ea mai bine decât mine, a venit la geamul dinspre răsărit şi m-a privit cu evidentă şi adâncă tristeţe. Era îmbrăcată în rochie neagră, lungă de la începutul acela până în prezentul acela. Lăcrăma fără oprire, cu părere de rău şi fără îndoială, iar eu credeam că plouă torenţial. Desigur, m-am uitat şi eu la ea, chiar am crezut că-s în stare s-o „studiez”, deşi habar nu aveam cu ce se „mănâncă” asemenea creatură. Nu mi-a „spus” mai nimic. Dar nici eu, sărman cu ochi începători, n-am întrebat-o cine-i şi ce vrea. Apoi, cum ziceam mai sus, în fiecare noapte, indiferent unde eram, venea la geam şi se uita la mine. Din ce în ce mai la geamul dinspre miazăzi. Până când, desigur, începuse să-mi placă şi să mă intereseze. Până când a ajuns aproape perpendiculară pe creştetul şi pe sufletul meu. Până când rochia i se făcuse verde. Până când Fascinaţia pusese stăpânire pe ograda şi peste grădina şi peste tot ce (nu) credeam că-mi aparţine. Dar niciodată nu mi-a şoptit şi nu i-am şoptit nici un cuvânt. Nici măcar nu m-a chemat „afară”. Nici măcar n-am strigat-o să vină în „casă”. Şi descoperisem o mie şi unu de cuvinte în biblioteca lui Costică Boza şi a domnului Ion Răşcanu, în biblioteca doamnei Geta Teodoru şi a doamnei Elena Maloş, în biblioteca lui Ion Ioniţă şi a lui V.A. Urechia... şi în toate Anticariatele... şi la toţi prietenii... şi în toate podurile şi firidele şi cuferele şi scrinurile cu... Zestre. Apoi, mai târziu, din ce în ce mai târziu şi din ce în ce mai la geamul dinspre asfinţit, şi în fiecare noapte, şi indiferent de locul în care eram, îşi urma ritualul. Până când rochia i se făcea albă, din ce în ce mai albă. Şi până când Singurătatea începuse să i se încline din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai blând. Şi până când am auzit-o pentru prima oară, după atâta amar de Tăcere: „Sigur că da! Sigur că da!”... Şi până când şi ea m-a auzit pentru prima oară: „Sigur că da! Sigur că da!”.
A fost neagră, a fost verde... acuma-i albă! Am fost alb, am fost verde... acuma-s negru! Vorba poetului: „Sunt iarbă până unde a ostenit lumina!”. Nu?
