Maria şi Mama

Scris de Ion Zimbru

Marți, 18 August 2020 00:00

Ce să-i spun Mariei despre Mama? Cred că nu ştiu nimic despre Mama. Şi nu ştiu dacă am să aflu vreodată. Dacă Mamă egal Naştere, şi dacă habar n-am ce-i Naşterea, cum să ştiu despre Mamă mai mult decât se vede, decât se aude? Şi cum să nu divinizez această Alcătuire din două silabe identice, delicate, pure, frumoase, misterioase, aşa, cât să poată fi rostite mereu şi uşor, cât să nu poată fi uitate niciodată?…Îi zic Mariei că trebuie să fac (din nou) un salt în Timp, în viitor, adică…(ori în trecut, poate)…fiindcă numai astfel am ce să ştiu şi ce să-mi aduc aminte despre Singura Lege din Univers. Şi Maria îmi dă dezlegare la salt. Şi iacătă ce am găsit Acolo, parol! „Mama mea nu era foarte frumoasă. Ce frumoasă nu era Mama! Era aşa. Semăna cu Mama ta, cu Mama lui. Ducea vaca de lanţ, la păscut. Ducea sapa de coadă, la prăşit. Ce urâtă nu era Mama! Oare cât de urâtă nu era Mama celui (Acelui) pe care niciodată nu l-am cunoscut? Şi Mama dezlega nodul batistei şi-mi dădea bănuţi de biscuiţi şi de film. Şi eu mă uitam ca prostul la peretele Şcolii. Şi băteam din palme. Şi nici în ruptul capului nu învăţam cât de rea nu era Mama, fiindcă mereu îmi dădea dezlegare la colţul batistei, poate uit de foame şi de sete. Ce flori şi gutui proaspete punea Mama în casă! Ce fel mângâia Mama obrazul pământului, să nu se împiedice ploaia! Ce fel făcea Mama plăcinte în cuptorul Copilăriei! Şi ce fel făcea Mama pâine cu grâu puţin şi cântec mult! Ce plâns mai dădea Mama la florile din grădina în care mă jucam de-a Tata, de-a Dalai Lama, de-a grecii şi de-a sciţii…şi ziceam: ce urâtă nu este Mama, ce sfânt este colţul batistei, ce mulţi şi buni sunt oamenii şi biscuiţii! Ce frumoasă nu era Mama! Şi ce mai spunea: după ce seacă apa se cunoaşte preţul fântânii! Şi ce mai zicea: nu da pasărea din mână pentru pasărea din par! Şi ce mai cânta doine şi mă fugărea la Şcoală! Şi tare frumos mai striga păsările din ogradă şi din gutui! Ce urâtă nu era Mama ta, Mama lui!…Şi cât de frumoasă nu mai este Mama! Ce urâtă nu mai este Mama! A lăsat sapa şi vaca, a lăsat ultima lacrimă adevărată şi a plecat. Şi eu, printre oameni şi biscuiţi, nu mai am vrabie în mână, măsor preţul fântânii…cuptorul Copilăriei este praf şi pulbere…şi oare de ce colţul batistei nu mai poate fi dezlegat?!”…Înconjurată de Lumină, scăldată-n Lumină, Maria sfinţeşte cu lacrimi apa pe care tocmai a plouat-o torenţial. Iar eu mângâi obrazul pământului, să nu se împiedice apa în care a plâns Dumnezeu. Parcă aşa spune Poetul: „Dacă există un Dumnezeu, nu poate fi decât Femeie!”…Sigur că da! Mă uit la Maria…şi cred că poetul Ioanid Romanescu a rostit Adevărul Universal!