Maria şi Deşertăciunea

Scris de Ion Zimbru

Miercuri, 26 August 2020 00:00

Bocetul se stinge. Maria se aprinde. Sau aşa mi se pare mie. Nu, nu mi se pare. Fiindcă n-o mai văd în carne şi oase, cel puţin. Văd numai o lumină. O lumină în forma ei. O lumină cu margini de Marie. Cu inimă de Marie. Cu suflet de Marie. O lumină cum nu am mai văzut niciodată. O altfel de lumină, pot spune. De fapt, pot spune că nimic nu mai văd pe partea ei şi nimic nu mai are decât consistenţă fotonică. Totul "apare" şi "stă" aşa, ca şi cum acest tot ar fi suspendat între nimicul trecut şi nimicul viitor, între primul şi ultimul gând, între două cuvinte ne/scrise, între prima aşteptare şi ultima resemnare. Nu mai văd nimic material, însă aud. Aud lumina, nu focul. Aud desfăşurarea luminii. Şi înfăşurarea. Des/figurarea luminii. Cel mai frumos şi misterios foto/spectacol. Cea mai interesantă şi căpietoare propunere. Ademenitoare şi spăimântătoare propunere pentru a limpezi şi a demonstra că lumina nu se poate stinge. Ascult dinspre lumină, de parcă eu aş fi acolo: "Când ai să-nveţi ce-nseamnă că eu am fost murdar/ de flăcări nestemate şi-am ars la drumul mare,/ abia atunci vei crede că n-ai avut habar/ ce lacrimi predicate aşezi la întâmplare!// În loc, măcar o clipă, din ochiul tău învins,/ să fi turnat în iesle scânteii viitoare,/ ai plâns fără de lege pe foc, până s-a stins/ - divino/foc din vreascuri căzute pe cărare!// În loc să-ngheţi de milă o lacrimă de rând,/ s-o ningi pe vâlvătaia deşertăciunii care/ făcea din nord cenuşă şi o dădea la vânt,/ ai plâns-o amăgirii cu lacrimi la picioare!// Acum se poate spune că-i prea târziu şi clar/ se vede cum de/vremea din mânurile tale/ s-a risipit pe-o apă străină-n calendar,/ stătută şi sfinţită în false catedrale!// Acum se poate plânge, se pot aduce flori/ la capătul iubirii, să odihnească-n pace,/ se poate pune cruce, se pot de multe ori/ da semne de zadarnic încolo şi încoace!// Şi doar am spus odată şi negreşit am scris/ încet despre infernul ce-şi recunoaşte vina,/ am fost murdar de flăcări şi-am predicat deschis:/ sunt iarbă până unde a ostenit lumina!"