Am cunoscut-o pe marginea cărării spre gară. Era într-o dimineaţă, la ora când înrourarea încă mai păstrează acordurile ostenite ale privighetoarei, când aceste rotunduri de apă sfinţită cu bătaia lunii îmi arată-n oglindele lor cum ţăranii pământului se duc să îngrijească pământul ţăranilor, cum "fiecare început ascunde o continuare"... [bine zisa şi bine scrisa poetului Ioanid Romanescu, ieşeanul care a pecetluit impecabil (şi violent) cursul vieţii şi al morţii unui scriitor în Marele Pustiu Universal, răstindu-se la Divinitate şi negând-o cu vehemenţă (şi) în poezia "Talanga": "Va trebui să-mi strici şi somnul morţii/ cum somnul vieţii mi-ai stricat;/ lega-ţi-aş eu de gât talanga lunii/ cum de talanga poeziei sunt legat!"]
Da, atunci, demult... pe cărarea cotită (şi socotită) de-atâtea ori, cu ochii şi cu mintea şi cu sufletul "zvârlite" pe cerul care se crapă de ziuă, ca şi cum Cineva i-ar porunci Întunericului: "pieri din faţa mea!"... ca şi cum Cineva i-ar porunci Luminii: "vino să dansăm valsul dimineţii!... Da, atunci, exact Atunci şi exact Acolo o văd şi cred că nu are nici o posibilitate de scăpare din "bătaia" visului şi gândului meu! Şi tot cotesc pe cărăruie... şi socotesc şi-mi spun cam câtă distanţă (în metri şi-n secunde) mai am de mers până ajung în marginea ei! De departe (din depărtarea/apropierea asta, adică) o văd nemişcată, aşezată "puica", privind spre asfinţit, cu volburi şi rugi de mure agăţându-i-se de margine şi suindu-i-se spre umărul atins numai de breteaua rochiei de stambă! Da, priveşte peste pădurea "Sărata", nu-mi dă nici o importanţă, nici o atenţie, mai ales că mai am doar vreo câţiva paşi până-i ating respirarea, până-i ascult inima şi-i citesc în adâncul irisurilor manuscrise în atâtea visuri cu ea, aşa, fără s-o fi zărit vreodată!...
Sigur că da!... În ultimul vis, cel din noaptea tocmai abia trecută, am visat că stau pe marginea cărării spre gară, şi ea vine dinspre trenul de două şi-un sfert, şi mă roagă să-i de/scriu Ceva pe culoarea ochilor căprui! Parol, nu pot refuza, însă nici nu-i pot mărturisi că nu ştiu ce să-i scriu şi cu ce să-i scriu pe rotundurile de unde curg "apele" adevărului şi ale minciunii! Mă vede-n tulburare amestecată cu sfiiciune, îmi dă un drops verde şi-mi zâmbeşte dumiritor, alternativ, fulgerător! Apoi, ca-ntr-un ritual, întinde palma stângă spre mine şi mă roagă să-i de/scriu pe irisuri tot ce "văd" pe linia vieţii şi pe linia iubirii!... Năucit şi neajutorat, mă uit la geometria-i din palmă... şi mă trezesc!
