"Te duci la pădurăreasă, femeia pădurarului Ion Croitoru, zis Ion Dumbă! Te duci să aduci un bon de lemne! La ea te duci! Pentru că el nu-i acasă! Umblă prin codru şi păzeşte copacii! Îi numără, îi adună, îi scade...! Mă rog, treaba lui! Când ajungi, dai bună ziua la toţi, zici sărut mâna Mariei, îţi dă hârţoaga şi te întorci repede, acasă! Nu cumva să umbli gură cască, după chimere şi alte năzdrăvănii, că te sfărâm! Că, uite, bate Brumarul la poartă! Mâine-poimâine, cum ştii, vine zăpada... şi nu avem ce vârî-n sobă! Ai auzit? Ai înţeles? Gata! Ai plecat? Ai venit?"
Mă duc. Am curaj, oare, să-i spun mamei că nu mă duc? Am curaj, oare, să ies din cuvântul ei? Pentru mine, vorba mamei e lege. Chiar literă de evanghelie, nu jucărie. Pentru mine, mama e singura lege din univers şi singura literă de evanghelie. Şi tata-i lege şi literă, dar nu chiar aşa. Şi tata munceşte, însă mama îl întrece, le întrece pe toate. Îmi vine să cred că mama are mai multe mâini... că prea-i duminică-n grădină, şi-n ogradă, şi-n odăi, şi-n sufletul nostru, mereu. Mie nu mi se pare a fi duminică. Mi se pare prea greu. Dar, zice mama, dacă nu-i greu, nu există nimic, nimic, nimic. Ce-i aceea duminică, fără greu? Ce? Vrei duminică pe gratis, fără să munceşti, fără nici o responsabilitate, fără nici o grijă? Nu are cum să fie. Trebuie să te zbaţi în fiecare clipă, nu să stai cu mâinile în buzunare, nu să stai cu gândul prin poghiazuri, iar duminica să-ţi bată la uşă, aşa, că eşti tu deştept şi frumos!
Da... ies pe poarta din nuiele împletite orizontal. Da... cotesc la stânga, şi la stânga, şi la stânga. Da... zic bună ziua la toţi oamenii drumeţi. Da... ajung la şoseaua cu pietriş din balastiera Poiana Vântului. Da... văd pădurea şi cărarea nedreaptă până la pădure. Văd toate culorile toamnei. Văd toate culorile din Taina Luminii. Cotită şi nesocotită, cărarea-i de şapte ori mai lungă decât dacă ar fi dreaptă. Şi nu vreau să merg pe alături. Chiar vreau să merg mult şi să văd cât de puţin m-am apropiat de pădure. Chiar vreau să merg mult şi să văd că mult mai am până la pădure. Casa pădurarului (cu pădurăreasă şi băieţi şi fete şi puşcă şi suflet mare cât casa) locuieşte în inima pădurii. Sau e chiar inima pădurii. Că are patru odăi... ca inima!
Gata... ajung, intru-n pădure, păşesc încet, pe poteca misterioasă şi lungă, şerpuitoare şi traversată de şerpi, acoperită cu păsări tăcute, aproape toate plecate în jos. Şi-l văd pe Ion Dumbă cum păzeşte pădurea. O numără, o adună, o scade!... [Stai să vezi!]
