Uite... mai sunt două ceasuri până se crapă de ziuă. Tata nu are ceas. Nici mama nu are. Nici eu nu am. Nici fratele meu, nici surorile mele. N-avem nici de perete, nici de masă, nici cu pendul, nici cu din ăla cuc. Nu avem nici un fel de ceas. Nici digital, nici de mână, nici clepsidră. Nici măcar din lemn nu avem. Nu mai zic din fier, din aur, din argint. Altfel spus, toţi suntem departe de orice instrument de control/măsurare a timpului. Însă asta nu însemnează că nu avem timp, că nu ne putem orienta... în timp. Ne orientăm chiar mai bine decât cei care dau ora exactă în capitală şi aiurea. Tata şi mama ştiu că Rariţele la două şchioape suite pe cerul răsăritean anunţă exact două ceasuri până-n zori, cum spuneam. Nu mai spun că tot două ore până vine alba-n hamurile cailor înseamnă şi cântatul cocoşului cel porumbac, un exemplar unicat în istoria Zimbrului şi în pârdalnicele cataloage/opise ale neamului vulpesc din pădurea lui Dumbă. Acest ager nadolean e mai rău decât câinele cel mare şi negru al bătăturii, decât toţi câinii din cătun. Calcă zilnic hectare de găini, cam câte dotă arii pe oră. Şi să te ferească Sfântul celest dacă îndrăzneşti să-i tulburi orătăniile de ouă, de carne, de pene, de oase, de cloşcă, de curse, de companie! Te aleargă pintenatul până la fata cu tei şi retur, de nu-ţi mai trebuie în veci borş de cocoş! Mama a vrut să-l facă din ăla clapon, dar am rugat-o să-l cruţe, că cine ştie ce fur dă iama-n coteţ... şi masculul ăsta aviar e-n stare oricând să sterilizeze orice hoţ pofticios la femur de găină! Apoi, a vrut să-i scurteze gâtul în ziua mea aniversară, dar (tot la fel) am rugat-o să-l lase stâlp de nădejde şi cucurig de alarmă în grădină şi-n ogradă! Parol!
Cum scriam, mai sunt exact două ceasuri până când se revarsă zorii, până când se trezesc părinţii, îşi iau de-ale muncii şi de-ale gurii, oleacă, aşa, să nu zică lumea că suntem chiar lipiţi pământului, mânca-l-ar eroziunea de pământ! Două ore până pleacă ei şi până plec şi eu la teiul cu fată, nu? Uite... eu îmi spun că trebuie să mă lungesc o ţâră pe iarba asta adusă de tata şi pusă la veştejit pe prispă! Să mă lungesc, să mă hodinesc puţin, să dorm niţel! Că nu-i frumos să mă duc ostenit şi căscând pe Dealul Ciorii cu tei şi cu fată! Ce-or să zică alde Lungu când trec pe lângă stână, dacă mă văd obosit şi căscat, cu ochii cârpiţi şi împiedicându-mă în propriile-mi giugleie? Or să râdă şi câinii de mine, nu numai ciobanii, nu? Sigur că da! Gata, mă întind pe prispă... iar mirosul de câmp mă adoarme cu ochii pe/la Cloşcă!... [Stai să vezi!]
