Nu-mi vine să cred ce aud de la poartă. Sigur că da, trebuie să mă dau jos din vis, trebuie să mă dau jos din somn, trebuie să mă dau jos de pe prispă şi să mă duc la ea şi la el. La fată şi la tei, adică. Trebuie... însă nu mă pot mişca. Parcă-mi şopteşte cineva să nu cumva... fiindcă o să-mi pară foarte rău, o să regret amarnic dacă fug din cel mai lung vis al vieţii mele. Ştiu că un vis durează numai câteva secunde, după cum grongănesc deştepţii, dar eu visez de vreo trei zile. Şi ce vis! Vreau şi să visez până la moarte, dar vreau şi să mă dau jos şi să mă duc la poartă, să iau fata în ogradă, să iau şi teiul în ogradă... şi să dau fata în leagăn, şi să aşez teiul lângă fratele lui mai mic... şi să le dau dulceaţă de cireşe amare, de prune umplute cu miez de nucă, de gutui... şi să-i desenez fetei (pe ţărnă, cu nuiaua de alun) un şotron mititel şi naiv ca mine, da?... Asta vreau!... Nu ştiu dacă se poate şi nu ştiu dacă-i mai bine să stau în vis ori să merg în realitate!?
Simt că mă hâţână cineva. Îmi închipui că fata a sărit gardul şi vrea să mă trezească. Deschid ochii. Nu-i ea. E mama. Straşnica mea mamă. E gata de plecare să prăşească păpuşoi tocmai la dracu-n praznic. Are sufertaşul cu borş, mămăliga şi ceapa-n şervet, strachina, lingura de lemn... toate într-o traistă ţesută cu/la războiul din iarna trecută. Şi sapa, dare-ar focul şi rugina-n ea de sapă... că i-a mâncat zilele bietei mame! Şi văd că şi tata-i gata de plecare. În geanta porthart are tabelele şi hârtiile cu prestatorii la săpat şanţuri, are un ou şi o bucată de mămăligă pentru prânz. Şi unelte pe umăr. Uneltele cu care a săpat până la rădăcina timpului pe coastă. Unelte care i-au mâncat (şi lui) zilele pe coclauri... dare-ar focul şi rugina-n el de hârleţ, în el de târnăcop, în ea de cazma, în ea de lopată...!
N-am încotro, trebuie să fac ochi, cum zice mama... trebuie să mă dau jos de pe prispa asta umplută cu visuri fără de moarte, până la moarte. Şi mă dau jos, şi mă uit la poartă, şi înlemnesc. Nu văd nici o fată şi nici un tei. Adică, totul a fost numai în vis! Şi eu, nătângul, credeam că fata chiar a venit la mine, dacă eu n-am fost şi nu-s în stare să ajung la ea!... Îmi cad vro două lacrimi, mă resemnez, îmi jur să nu mă mai culc niciodată pe prispa cu amăgiri! Şi mă uit în zare, pe Dealul Ciorii: teiu-i la locul lui şi-mi face semn din crengile-i uriaşe că fata doarme şi mă aşteaptă, doarme şi poate visează că vine la poartă să mă întrebe dacă o mai caut în viaţa aceasta! Şi mă uit şi la mormanul de nisip... şi-mi zic: doamne, cât timp am!... am o grămadă de timp!... [Stai să vezi!]
