Glorie și Nebunie

Scris de Ion Zimbru

Marți, 09 Martie 2021 00:00

Regretul meu este egal cu părerea de rău a anului care se duce. E o năstruşnicie normală această ducere. Unii oameni se distrează. Unii oameni plâng. Eu mă visez balastieră din care muşcă lopata şi târnăcopul. Îmi visez şi toţi prietenii din care muşcă gloria şi nebunia. Mă visez desenând cercuri pe nisipul memoriei. Visez şi o iubire, de viteza căreia depinde viaţa-mi de balastieră, viaţa mea de piatră... noli tangere!... noli tangere!... Oho! M-am lăsat de scris poezie! M-am lăsat şi de frica morţii! M-am lăsat de iubit femei ordinare! Dar nu pot să scap de imaginea ţăranului aţipit lângă sapă, de imaginea tatei în vorbă cu coasa, de icoana mamei care a umplut totdeauna casa cu flori şi miros de gutuie! Admir copiii când fac firimituri pe covorul din bucătărie, cel mai frumos covor ţesut de Mama într-un război de două mii de ani! Mi-e dor de greierii pe care femeile nu ştiu să-i poarte în păr!... În ciuda zâmbetelor maliţioase şi a răilor inter/naţionali, îmi iubesc şi-mi respect preşedintele Patriei din Ţara asta, unde vor fi mereu poeţi şi ghiocei... florile dalbe... florile mărului... florile colţului... florile mirelui... florile miresei... florile răului... florile sărăciei... ianuarie... februarie... martie... florile albastre mulțumită lui Eminescu... florile moarte din cauza noastră...!... Îmi iubesc depărtarea din cauza iubirii... (Nichita Stănescu m-a ţinut în Respirare!)... m-a ţinut greşeala şi poezia pe care o veţi ierta precum iert şi eu greşelile voastre! Hai, deschideţi-mi inima de piatră, de secetă, de balastieră... scuipaţi-mă acum şi odată pentru totdeauna, dacă voi da naţionalismul/patriotismul meu pentru cioara parului din altă grădină! N-am nevoie decât de cele trebuincioase copiilor şi poeziei! N-am nevoie decât să mă judece sărmanii dacă voi rosti suduitură împotriva lor! N-am nevoie decât de cei care se vor ridica din câmpiile morţii şi vor depune o floare de mac alb pe scutul în/frângerii mele! N-am nevoie decât de o Cruce văruită şi uitată de suma femeilor pe care le-am iubit din ce în ce mai de departe! Şi n-am nevoie decât de voi: verticali, puri, tandri, buni şi nebuni, îndrăgostiţi şi (totuşi) departe, foarte departe de balastiera visului meu! Hai, duceţi-vă acasă, rămâneţi acasă, semănaţi-vă fruntea cu gânduri bune, treziţi-vă şi daţi apă la moară şi la cai, „iubiţi-vă pe tunuri”... (parcă aşa zice poetul, nu?)... umpleţi paharele toate şi sorbiţi lacrima şi vinul... şi, mai ales, iubiţi-vă Patria din Ţara asta, în care surâd şi plâng părinţii de Dincoace şi de Dincolo!... A început să treacă un an şi să ne apropie de noi... florile dalbe, flori de măr... să lungim funia, rostul şi poezia... ne strigă copacii, ne strigă pe nume... hai, vă rog foarte frumos, veniţi în balastieră cu lopata şi târnăcopul... noli tangere!... noli tangere!... aceasta e Viaţa! şi acesta e Jocul!