AVENTURI (II)

Scris de Ion Zimbru

Joi, 11 Martie 2021 00:00

Proprietarul casei în care stau cu chirie în Vadul Ungurului îmi şopteşte că-l ştie pe plutonierul Marin, un major cam dur în cuvinte puţine şi-n comportament. Şi cică trebuie să-i scriu ceva lacrimogen ca să mă ierte pentru ceea ce încă nu ştiu că am greşit. Iau o coală A4 şi mă grăbesc să des/compun un fel de scrisoare de întâmpinare a dezastrului posibil, un fel de pavăză preventivă pentru întâlnirea cu satrapul Marin major. Şi uite cam aşa încep să scriu: "Dacă mor, să nu mă spui la nimeni! I-am iubit pe toţi, sfios, nemernic! I-am iubit în Iad şi-n Paradis, steaguri albe fluturând copernic! M-au aşteptat haiduci la drumul mare! Să nu mă fure, le-am dat tot ce am! Zvârleau cu gloanţe amărui în mine! Şi voiau să mor! Dar nu muream! Şi-acum scrisori mă caută pe-acasă, însă poştaşul plânge şi le cară înapoi! Ei le aruncă-n focuri fără vlagă şi duc Divina Comedia la gunoi! Viaţa? - o Moarte odihnindu-se atât, cât este scris pe frunte şi pe gene, prilej de-a fi urât, iubit, frumos cât arde lampa unui Diogene! Şi-mi dau, miraculos, mereu de furcă, de coasă, de fântână şi de sapă, dar îi admir în lipsa lor vitează... ş-am pentru toţi câte-un pahar cu apă!... [Sub steaguri albe, fluturând copernic, haiduci Nobel(iaţi) cu limba scoasă...]... Dacă mor, să nu mă spui la nimeni! Numai tu ştii că m-am mutat acasă!... Şi îţi promit atât: patru cuvinte, din care tu doar trebuie să tai cele mai coapte trei... şi, înainte de-a le uita, să le arunci la cai! Şi îţi promit (când mă întorc din Moarte) cel mai frumos poem pe coapsa ta, să faci din el cea mai aleasă carte, cea mai subţire: uite, cam aşa!”... Gata, e ora paisprezece şi cincisprezece minute! Execut zece flotări şi zece genuflexiuni, iau citaţia şi buletinul de identitate, zic o rugăciune-n gând, fac un semn de cruce cu limba... şi plec la autobuz! Pe drum, îmi trec numai şi numai gânduri negre prin encefăluţ! Nici de-al naibii nu pot pătrunde în taina şi în motivul pentru care sunt chemat la Miliţie! Oare ce am greşit şi nu ştiu? Oare nu cumva m-o fi reclamat maistrul meu din Combinatul Siderurgic pentru că am furat o piuliţă de şase, dar, când am ajuns cu ea acasă, am văzut că şurubu-i de opt, şi am dus piuliţa înapoi, însă fapta-i faptă şi, prin urmare, trebuie urgent judecată corect şi pedepsită aspru, în conformitate cu legea şi cu normele eticii şi echităţii socialiste, după cum se laudă prea „cinstitul” şi prea „deşteptul” şi prea „harnicul” secretar al „bob”?... Tare mi-i frică! Îmi clănţănesc dinţii şi îmi sfârâie inima! Mă sui în autobuz! Dau banii pentru bilet la casieriţă, dar asta-mi râde-n nas şi-mi dă ciuciu!... (Stai să vezi!)