Da, aşa a zis. Ieri, duminică, a zis. La apă-n Vale eram, când a zis. La teică. Ea-şi bălăcea tălpile şi gleznele, iar eu îmi ostoiam setea nebună de apă. Că tare-mi place apa! De când mi-a spus mama că omul trăieşte cu apă şi cu aer curat, şi nu cu fum de tutun şi rachiu, beau apă de sec izvoarele Patriei şi inspir numai aer natural, fără nici o condiţie artificială. Cum zisei, suntem ieri, duminică, la teica cişmelei din Vale. Ileana-i frumoasă. Foc, nu glumă. Şi subţirică-subţirică. Suveică, nu altceva. Pot s-o duc la mama şi s-o folosească la războiul de ţesut. Are irisuri albastre. Parcă-s două monastiri din acelea, Voroneţ. Şi părul lung. Vorbeşte lumea prin sat că Ileana asta, fata lui bădia Vasile Nadă, nu s-a tuns niciodată, de când a plecat din pântecele mamei sale. Îi stă foarte frumos. Până la călcâie-i ajunge. Şi ce sâni mici şi slobozi pe sub rochia de stambă albastră, decolorată de soare, i-a dat Dumnezeu! Sâni hapsâni, nu jucărie. Spăimântători, pot spune. Mai ales pentru mine, un neumblat prin lumea femeilor, un paralel cu budoarele, cu iatacurile, cu tainele feminine. Şi, vorba aia, ţin foarte mult la firava-i alcătuire, o pândesc de foarte mult timp, îi scriu hectare de misive pline cu mărturisiri de dragoste şi respect... ca să gândesc anapoda despre splendida-i anatomie! Nu?... Sigur că da! Îmi fac oleacă de curaj şi-i spun că vreau s-o fac mireasă. Tace. Zâmbeşte. Mă tem că mă sictireşte, că cine ştie ce panaramă-mi face lângă teică. Mă uit bine în stânga şi-n dreapta, nu cumva să-mi stea vrun pietroi, vro ceva în cale, dacă trebuie s-o iau la fugă, în caz că mă repede, că mă face de ruşine. Nu, nu mă face. Dimpotrivă. Mă priveşte cu deferenţă, cu toată dulceaţa de cireşe amare din toţi cireşii amari din tot satul. Doamne, oare-i sunt dezirabil? Parcă nu-mi vine să cred! Că niciodată nu mi-a sugerat nimic în sens matrimonial! Niciodată nu a lansat nici un apropo în direcţia visului meu cu ea mireasă, şi cu nuntă, şi cu fanfara din Bârlad, şi cu mine mire dat cu odicolon şi ţanţoş ca un nadolean, şi cu gânduri straşnice, de viitor! Nu?... Sigur că da! Fără să scoată picioarele din apă, cu cele mai calde şi ne/sperate vorbe din istoria şi din coordonatele căsniciilor terestre, cu ochii cam la trei şchioape depărtare de ochii mei, cu nasul cam la două şchioape depărtare de nasul meu şi cu mâinile aproape întinse înspre aşteptarea mea, îmi spune scurt, clar, precis, concis: „Da, mă mărit cu tine în ziua de sfânta Maria!”... Nu mai am cuvinte. Înghit în sec şi îmi fac semnul crucii, cu limba. De bucurie, îmi vine să beau toată apa din teică. Ileana surâde halucinant!... (Stai să vezi!)
A zis Ileana că se mărită cu mine la sfânta Maria (I) Scris de Ion Zimbru
