O scrisoare pierdută... de un Câine

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)
Fii primul care postează comentarii!

Trec pe lângă biserică. Lângă clopotniță găsesc o scrisoare Și-o cetesc. Și iată ce aflu.
”Mă prenumesc Turturel. Turturel... şi-atât. Eu n-am nume. Pentru că nici părinţii mei n-au. N-au avut, adică. Fiindc-au murit. Au fost ucişi după ce m-au făcut pe mine, pe sora mea şi pe fratele meu. Cu ghioaga i-au ucis nişte monştri cu suprafaţă umană. Trigemeni au ştiut să plămădească ultima oară. De ce mi se spune Turturel? Deoarece pe mama o chema Turturica şi pe tata îl chema Aurel. Şi naşii mei de botez, nişte deştepţi  contagioşi, au tăiat "Au" de la Aurel şi "Rica" de la Turturica, şi a rămas Turturel. Pe scurt, să nu vă plictisesc... (ştiu că aveţi treabă multă, importantă şi mare în portofoliul dumneavoastră)... Aurel + Turturica - Au/Rica = Turturel! Da?... (parcă aşa scriu alde neam prost pe ziduri şi pe bănci şi pe copaci şi pe crucea lui mă-sa, nu?)... Sigur că da!
O săptămână de zile şi nopţi ne-am jelit părinţii la marginea cimitirului vostru, îngropaţi de nişte filantropi cu burtă şi fără păr. I-am jelit decent şi frumos, nu cum faceţi voi, cei întrerupţi de durere, cei care transformaţi un ritual în spectacol grotesc şi-n cumetrie imundă. I-am plâns destul de încet, nu cumva să se cutremure Combinatul deja cotrobăit de frisoane şi negre orizonturi. Le-am lăsat şi nişte lacrimi pe movile. Şi ne-am şters la nasuri cu ştergătoare de nasuri, nu ne-am zvârlit mucii părerilor de rău şi ai suferinţei pe celelalte morminte şi pe coroanele înaintaşilor voştri duşi de plictiseală şi de huzur la înălţimea ameţitoare a  nivelului de trai. Am vrut să le aprindem şi câte o lumânare, dar nenea ţârcovnicul bisericii din preajmă ne-a fugărit şi ne-a bulgărit până am dat colţul bunei speranţe de la cimitir. Am vrut să scriem pe crucile lor măcar "Aici nu mai latră roaba lui Dumnezeu, Turturica!"... şi "Aici nu mai mârâie robul lui Dumnezeu, Aurel!”... însă noi nu ştim carte cum ştiţi voi, alegătorii şi aleşii neamului scuipător pe pământ, de parcă pământul ar fi al lor, şi nu ei ar fi ai acestui pământ prea răbdător şi prea supus poftelor şi mofturilor şi apucăturilor şi spurcăciunilor cu mutră omenească. Nu?... Sigur că da!
Astfel, nene Edilule, am rămas pe drumuri! Acum, chiar în clipa cestei de/scrieri, stăm pe drumul Oltului, paralel cu Braşov şi Frunzei! Nu stăm în blocurile, ci pe trotuarele cestui drum! Stăm şi ne uităm la nemuritori, ne uităm la limuzine, ne uităm la lene, la lux, la lăcomie şi laşitate! Şi ne facem cruciuliţe cu labele noastre jigărite, cucerite de bube şi de straşnica indiferenţă a celor care se laudă că ne iubesc, ai celor care se crucesc de la pământ până la cer, apoi suduie Divinitatea!... Nu?”

Citit 220 ori Ultima modificare Vineri, 30 Aprilie 2021 21:35

Lasă un comentariu

Utilizatorul este singurul responsabil de conţinutul mesajelor pe care le postează şi îşi asumă toate consecinţele.

ATENTIE: Comentariile nu se publică automat, vor fi moderate. Mesajele care conţin cuvinte obscene, anunţuri publicitare, atacuri la persoană, trivialităţi, jigniri, ameninţări şi cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislaţia în vigoare, iar autorul comentariului îsi asuma eventualele daune, în cazul unor actiuni legale împotriva celor publicate.

Prin comentariul meu sunt implicit de acord cu politica de confidenţialitate conform regulamentului GDPR (General Data Protection Regulation) şi cu Termeni si condițiile de utilizare ale site-ului www.viata-libera.ro