Şi scrie pe zăpadă, şi corectează, şi mai scrie o dată, şi mai corectează o dată!...Şi, mai un viscol, mai o moină, mai o negură!... Literele se strâmbă, cuvintele încep să nu mai poată fi citite, pricepute!... Şi scrie din nou!... Şi corectează din nou!... Hai, ia nuiaua, că degetul de scris nu se mai vede, s-a tocit, toate degetele s-au tocit!... Ia nuiaua de scris, ascultă-mi dictarea şi trece-o pe Curat!... Încep: "Şi mă vedeam pe mine uitându-mă la mine,/ în spatele oglinzii, terorizat de zei,/ mă perforau ecouri şi fulgere străine/ din Infinitul răsturnat în ochii tăi!// Se năruie oglinda... şi zeii intră-n stânci,/ cresc aripile tainei şi putrezeşte Cina.../ ce negură se lasă de-acum tocmai atunci.../ Sunt iarbă până unde a ostenit Lumina!"... Vezi?... Dacă nu vezi, măcar auzi aceste vorbe date omătului docil, dar înşelător!... Trebuie să fii ţicnit ca s-o poţi bănui pe doamna Ta de o lectură plăcută, de întâmpinare axiologică, de vreo aşteptare estetică/ideatică a cestor două devastatoare catrene de/spre resemnare, armistiţiu şi deşertăciune!... Trebuie să fii cel puţin într-o doagă (ori să ai cel puţin o doagă în plus) ca să consideri că te poţi lipi de doamna Ta cu acest text, cu această des/compunere, cu acest "tratat de descompunere", cum zice "alintatul" Emil Cioran!... Nu?... Vrei să mai scrii ce nu trebuie să-i scrii doamnei Ta?... Eu zic să te opreşti aici şi acum, să respecţi ultimul vers... (adică să fii "iarbă până unde a ostenit Lumina")... fiindcă, altfel, nu ai nici o şansă de cucerire, de scăpare... nu te va bate niciodată norocul măcar al unui singur vis cu această doamnă prea delicată pentru un ins oarecare... care nu are nici o banală coală de scris! Eu zic să zvârli nuiaua în amintire, s-o laşi să-şi împlinească rosturile ei, să te uiţi încolo... (nu încoace!)... şi să-mi spui ce vezi, dacă mai vezi şi dacă mai ai vrun curaj, dacă mai poţi auzi şi mai poţi simţi ceva după atâta şi atâta alergare "cu scrisul pe zăpadă călcând!"... Vezi ceva? Auzi ceva?... Nu-i aşa că vine Primăvara? Ia uită-te cu mare atenţie: vezi cum toate cuvintele tale se topesc şi se înalţă la Cer, aşa, ca într-un ritual, ca într-o magie atinsă de sacralitate?... Măcar bănuieşti ce face doamna Ta, acum, acolo, departe de aici şi de tine, domnule Tu?... Nu bănuieşti!... Îţi spun eu: doamna Ta(mara) se uită la Cer şi citeşte tot ce n-ai vrut să scrii şi tot ce nu ai vrut să afle niciodată, de teamă c-o pierzi... (ori că n-ai s-o câştigi în de-a pururi)...!... Pune mâna pe "Tamarete"(le) lui Emil Brumaru şi minunează-te! Ori... dă-te peste cap, fă-te zăpadă şi suie-te la Cer!... Da?
Doamna Ta și Domnul Tu (V) Scris de Ion Zimbru
