MINUNĂTURA din BAR

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Doamna aiasta din barul aista mă priveşte frumos! şi foarte frumoasă! dar mult mai mult decât a naibii de frumoasă-i aiastă doamnă! bineînţeles, sunt mai mult decât lulea îndrăgostit de ea! vreau să-i dau o floare, dar ea-mi spune marţial: lasă, prostule, aşteaptă să se facă toamnă!...Parol, numai şi numai de dragul ei beau bere aici! eu nu am bani, însă beau toţi banii prietenului meu! beau şi mă holbez (elegant) la minunea de după tejghea! şi ochii doamnei parcă-s nişte doi licurici! o, Lucifer, ce ochi frumoşi i-a dat Dumnezeu!...Cred că auzi că te face prost! – îmi spune prietenul meu foarte vechi, şi foarte bun, şi foarte încet...şi îmi cumpără (încă) o bere!...Te rog frumos, stai liniştit! – îi răspund...nu regret! şi te rog să ştii că aiastă doamnă este punctul meu de re/vedere!...Iată, se aude şi se vede cum vine primăvara şi cum mă bate pe umăr, aiurea! şi cum mă sâcâie! şi cum e geloasă pe doamna din bar!...Iată, prietenul meu o dă afară! şi azvârle după ea: pleacă, urâto, că te tai cu securea, lasă-l în pace, că de doamnă/toamnă o să moară!...desigur, eu fumez mult! prietenul meu fumează rar! chiar foarte rar, aproape deloc, deoarece păstrează banii pentru mine! recunosc, şi el o vrea, o jinduieşte pe doamna din bar, însă prietenul meu ştie că toamna nu mai vine! ştie că, cel puţin în anul aista, nu mai vine nici o toamnă...însă, ferească Cel de sus, dacă mai vine vro toamnă! abia atunci se poate vedea cât de prost am fost! prietenul meu a avut totdeauna o floare pentru ea, pentru aiastă minunătură din bar!...care, iată, ne zâmbeşte şi se laudă că până la moarte ne iubeşte pe de rost! şi care, iată, vine la masa noastră şi-mi dictează: „iubita mea cu ochi enormi,/ ce fel de iris poţi să dormi!/ ce fel de viaţă poţi muri/ acum şi-n fiecare zi!// de-a lungul braţelor subţiri/ alunecai moldoveniri!/ acuma-ţi îţi curg privighetori/ pe genele sub care mori!//...câte sahare fără rost/ găsesc la tine adăpost!/...şi câţi gheţari aluneci, vii,/ pe rochia cu străzi pustii?!// prea multe clipe ai căzut/ în urma trenului pierdut!/ şi nici măcar un hoţ de cai/ nu vrei să poţi să-ţi spună: hai!// duminicând, duminicând,/ să batem câmpii până când/ cădea-vor fluturii pe noi,/ măcar aşa, din doi în doi!//...dar tot mai singuri şi mai lungi/ copacii mor până atunci!/ şi n-o să ai unde să dormi,/ iubita mea cu ochi enormi!”...Şi, ca să fie toată lumea sătulă şi scriitorii cu burţile goale, mă priveşte cam de sus, însă destul de seducător! şi încheie: „uite-aşa vreau să gândeşti şi să scrii despre mine! şi tu, şi prietenul tău! şi am să mă rog să vină, totuşi, toamna!”...SIGUR CĂ DA!

Citit 636 ori Ultima modificare Joi, 22 Iulie 2021 22:24

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.