Nici nu termin bine de rostit „sub greutatea lemnelor de cruci”, ultimul vers al poeziei despre pădure, şi Muma deja e-n şuvoaie de lacrimi. Jumătate de oră, şi ea şi nea Tonitza s-au uitat la mine ca nişte trăsniţi de-un fulger nevăzut. Parcă Cineva/Ceva le luase minţile. Parcă şi Vasile Anghel se miră de departe, mult mai departe decât dincolo de cruce. Parcă toate păsările, câte au mai rămas de la praştiile şi pietrele mele şi ale altora ca mine, s-au adunat deasupra noastră să tacă şi să asculte „am să te prind că vii să furi zarzăre,/ fir-ai să fii, moarte de pasăre!// nici n-am crezut cum tu, vrodată,/ ai să opreşti pasărea toată/ şi ai să râzi fără păsare,/ moarte pe drum, pe furiş, pe cărare!// ce pustiu în grădini, ce tristeţe în cuib!.../ dacă te prind, zău că te scuip!/ am să te scuip chiar în privire,/ am să-ţi pun jar sub cămaşa subţire!// ai să te dai cu capul de stânci!/ n-am să te iert, chiar dacă plângi!/ cât vei mai fi înapoi şi-nainte,/ învaţă să rămâi numai moarte cuminte!// trebuia să fi spus o vorbă măcar,/ să asculţi triluritul atât de amar!/ dar tu, lăcomie pe sus şi pe jos,/ iei tot ce-i urât, iei tot ce-i frumos!// am să te prind, moarte de foame,/ am să te fac zdrenţe şi scame,/ nu cumva să mai îndrăzneşti vrodată/ să-mi furi din pădure pasărea toată!// cine să mai cânte? şi cine să se mai caţăre?/...fir-ai să fii, moarte de pasăre!”//...Nu?
Nea Tudor, strănepotul celui care a pictat „Golgota”, zice că-i al naibii de cifrat textul cu moartea de pasăre...şi nu-i vine să creadă când îi spun că nici o moarte nu seamănă cu alta...că moartea de căprioară nu-i egală cu moartea de presură, că moartea de lup nu seamănă cu moartea de om...că moartea de fluture nu-i la fel cu moartea de găină...că moartea de grâu nu-i ca şi moartea de mohor...! şi mă-ntreabă dacă moartea lui Vasile Anghel poate fi comparată cu vro alt fel de moarte din câte trimite Dumnezeu pe pământ!...şi-i răspund limpede şi calm că fiecare moarte-i unică şi irepetabilă, ca şi viaţa...că toate celelalte observaţii şi păreri despre ceste două fenomene necunoscute sunt pure şi simple baliverne! şi că nu poate exista moarte fără viaţă şi viaţă fără moarte!...Nu?
Este aproape ora prânzului. Nepotul pictorului se uită la ceas. Muma Pădurii nu se uită la ceas, că n-are. Nici eu n-am. Am doar ceasul morţii cu mine, dar nu-i întors. Eu mă uit la umbra crucii lui Vasile. E perpendiculară pe Steaua Polară. Înseamnă că-s douăsprezece ore trecute fix. Sigur că da! Tudor se mai uită încă o dată la cadranul negru al ceasului „Slava” şi zice că-i exact ca umbra crucii. Muma Pădurii aşterne un şervet alb cu arnici şi începe să scoată din traistă de-ale gurii. Îmi lasă gura apă. Doamne, ce scoate Muma din traistă!...(Stai să vezi!)
