PE URMELE PAȘILOR PIERDUȚI (X)

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Sigur că da!... Sunt toţi! Aproape toţi! Sunt aproape! Încă se mai apropie! Sunt mulţi şi deşi! Mai deşi decât copacii! Chiar şi Silvan îşi arată chipul fantomatic lângă sora lui geamănă, Maica Pădurii! Ea-mi face semn să încep! Şi el îmi face semn să încep! Ca-n arenele romane, în luptele cu gladiatori!... Sigur că da! Iată ce mi-a dictat glasul cestui Geniu al Codrului, atunci, în urmărirea cu topoarele, când am crezut că mi-a sunat ceasul morţii în Râpa Fasolei: „A scrie din senin că aşteptarea/ încetineşte sângele-n cocori,/ că patinează clipele-n oglindă/ cum se târăsc silabele-n scrisori…/ dar ce vitez-o fi având iubirea,/ dacă-i târziu şi încă n-a venit?/ începe toamna, parcă ar începe/ un risc ştiut, un glonte rătăcit!”.
Tăcere! Tăcere de umbre! Tăcere de morţi şi de vii! Tăcere... fără de care nu se poate zice Nimic! Tăcere pregătitoare, sugestivă, din pământ şi din cer, parcă! Tăcerea inexorabilă a Deşertăciunii!... Dinspre Vasile Anghel începe să se audă: „aseară... îmi bate la geamuri mai tare/ luna decât tine, iubita mea, care/ nu mai ajungi nici măcar până la poartă/ să-mi baţi, în sfârşit, mănuşa în cuie,/ în cuie culese din marea cea moartă,/ în marea pe unde va fi amăruie/ corabia noastră - a mea şi a ta:/ aseara de mâine, cu păsări în ea!// aseară... îmi bate o pasăre plină/ cu ouă, mai plină ca pasărea-liră,/ la geamuri închise chiar spre lumină,/ fiindcă nici lumina nu se mai miră/ cum se întâmplă atâta singurătate,/ de ce departele-i tot mai departe,/ şi pasărea plină cu ouă se zbate/ şi strigă aseara de mâine pe moarte!// aseară, îmi trece prin cap o săgeată/ muiată-n polenul secantei lunare,/ şi corbul acela alintat Niciodată/ nu poate zbura şi nu poate să creadă/ cum tu nu mai vii şi cum fiecare/ secundă mă zvârle în urmă, şi eu/ mai sper în aseara de mâine... odată/ crezui că-nceputul durează mereu!// şi pasărea ceasta fecundă încearcă/ să-mi spună unde te duci, fără rost/ aştept o mănuşă în cuie, la poartă,/ măcar să mă-nşel... doamne, ce largă/ e lacrima, numai în ea îşi au adăpost/ toate corăbiile noastre, ce spartă/ e-arcada dintre noi, căci niciodată/ nu mai vine să bată, să bată.../ niciodată nu mai vine să bată Niciodată!//... Sigur că da! Nu?...
Murmurul Deşertăciunii răscoleşte împrejurul! Până departe-l răscoleşte! Până dincolo de departe-l tulbură! Maica Pădurii scoate Cartea lui David din sân şi citeşte Psalmul 10, Versetul 15: „Doamne, zdrobeşte braţul celui rău, ca să piară din ochii Tăi!”... Noaptea stă cu capul pe genunchi, ca o eternă Aşteptare!... (Să vezi!)

Citit 704 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.