PE URMELE PAȘILOR PIERDUȚI (XII)

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Da, cum ar zice Caragiale, aprobăm pozitiv această întâmplare de lângă Poiana Vântului! Fiindcă, aşa trist şi adevărat, dinspre sudul Olteniei de nord, se aude Adrian Păunescu: „Se urcă Basarabia pe cruce/ şi cuie pentru ea se pregătesc/ şi primăvara jertfe ne aduce/ şi plânge iarăşi neamul românesc!// Noi n-avem nici un drept la fericire,/ mereu în casă moare cineva/ şi n-are ţara dreptul să respire/ şi nici pe-acela, simplu, de-a visa!// De-acolo unde s-a sfârşit pământul/ vin triburi să ne ia pământ şi fraţi/ şi-n faţa lor abia rostim cuvântul/ şi, prin tăcere, suntem vinovaţi!// Ce cale poate ţara să apuce?/ În tragica, neconvertita zi,/ se urcă Basarabia pe cruce/ şi nu ştim învierea când va fi!”
Aşa, pentru ca să se audă... şi pentru ca să se vadă... şi pentru ca să nu se uite în veac de veac, Iolanda Cremene rosteşte cel mai mare adevăr dinspre sufletul şi dinspre nordul Moldovei de sud, adevăr „dictat” de Poetul care a purtat (toată viaţa) cea mai caldă şi înaltă şi patriotică Flacără românească: „A venit Ion la Bucureşti,/ îmbrăcat cu haine demodate,/ amăgit că va găsi de toate,/ ieftine, rapide, româneşti!// Uite ce şi cum s-a întâmplat: chiar când a trecut de barieră/ l-a oprit (frumos) o hahaleră/ şi de buletin l-a întrebat!...// A voit să doarmă la hotel.../ pân-la urmă, s-a culcat în gară,/ bucuros că n-a rămas pe-afară.../ S-a trezit buimac şi mititel.../ şi-a fugit (contrariat) la ţară,/ că-i săracă Ţara... fără El!”
E trecut de miezul nopţii! Muma Pădurii zice că trebuie să nu ne oprim până în zori! Şi Tonitza zice la fel! Şi Anghel! Şi toată suflarea din partea aceasta, dar şi toată „suflarea” din partea cealaltă!... Şi se aude Emily Dickinson: „Sufletul îşi alege propriul anturaj./ Apoi, închide uşa!”... Şi Serghei Esenin se aude: „Tot mai trăieşti, bătrână mamă?/ Ţie, cu supunere, mă-nchin!/ Mica-ţi casă, seara de aramă,/ lumineze-o paşnic şi senin!/ Mi se scrie că eşti tulburată,/ că ţi-e dor de mine ne-ncetat,/ că ades baţi drumul supărată,/ în paltonul vechi şi demodat!/ În albastre seri ţi se năzare/ gând pustiu, ce lacrimei dă val,/ că la crâşmă, într-o-ncăierare,/ mi s-a-nfipt în inimă-un pumnal!”//... Şi Nichita Stănescu: „Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi/ şi ţi-aş săruta talpa piciorului,/ nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,/ de teamă să nu-mi striveşti sărutul?”
Brusc, toate şi toţi încep să se îndepărteze! Toate şi toţi se aud din ce în ce mai puţin, din ce în ce mai stins! Ceva, ca o tremurare de adânc, se pierde-nspre nalt şi-nspre nicăieri!... (Stai s-auzi şi să (nu) crezi!)

Citit 621 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.