O UMBRĂ ALBĂ (II)

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Da, cum ziceam în ziarul de ieri, încep să mă duc la ea, la umbra cea Albă de pe linia orizontului, adică din punctul meu de vedere! Ies repede din sat, mai ales că aici, cum am mărturisit de atâtea ori, toate casele sunt la marginea satului, iar drumu-i aşa de mic încât nu am nici o posibilitate să ies la drumul mare! Câinii lui moş Fluture se dau la mine, aşa, ca şi cum ar vrea să mă oprească din intenţii şi din gânduri nepotrivite cu ce urmează! Îi bulgăresc şi-i ocărăsc frumos, îi rog să mă lase în pace, în doaga mea lipsă ori în plus! Sunt ascultători, dar încep să urle a rău, a pagubă, a deşertăciune! Nu-mi pasă! Umbra Albă-i tot ce vreau să „rezolv” în noaptea asta neagră ca păcura, decisivă pentru obsesia care-mi roade trup şi suflet, imagine şi cuvânt! Nu văd drumul, da-l simt! Doar l-am bătut de-atâtea ori cu cercul, cu arcul, cu Zmeul de carne şi cu zmeul de hârtie, cu Ileana, cu Făt-frumos, cu Prâslea, cu Păcală... cu toţi prietenii uitaţi în cărţi sau alungaţi din biblioteci! Şi astfel de drum nu se poate şterge din memorie! N-am cum să mă rătăcesc! N-am cum să nu ajung la umbra cea Albă! Dar, spre uimirea şi nu numai spre uimirea mea, chiar şi spre exasperarea mea, umbra se îndepărtează direct proporţional cu viteza mea de înaintare! Başca, îmi hrăneşte senzaţia şi teama că merge mai repede decât mine, că n-am s-o pot atinge niciodată, că va rămâne o enigmă...că poate nici nu există în adevăr! Şi ce-am să-i spun mamei când m-oi întoarce şi când mă va dojeni şi când mă va ocărî fiindcă nu-s bun de nimic, nu-s în stare să ies dintr-o „stare”?... Uite, gata, sunt exact lângă teiul cel Mare din dealul cel Mare, dar nici zare şi nici vorbă de Albă! Umbra-i mult mai încolo, hăt departe, aşa, ca într-o Imposibilitate, ca într-un Loc fără Timp, ca într-un Timp fără Loc! Şi parcă mă priveşte peste umăru-i diafan, aproape nevăzut... şi „surâde” sardonic! Îmi vine să plâng de ciudă că mă batjocoreşte şi că nu vrea să „stea” la tocmeală! Îmi vine să cred că-i trimisa lui Lucifer, nu a lui Dumnezeu! Că se joacă de-a puia-gaia cu nervii mei, cu naivitatea mea! Îmi vine s-o strig, însă nu ştiu cum o cheamă! O afurisesc! Îmi promit c-am să-i fac şi-am să-i dreg, dacă pun mâna pe ea! Am s-o sfărâm! Şi am să-i „zâmbesc” şi eu diabolic, necruţător!... Încet-încet, din ce în ce mai convins că n-am nici un dram de noroc şi nici o şansă de limpezire, deşi sunt pe „calea” cea bună, încep să mă răzgândesc şi să mă-ntorc din de/mers!... Sigur că da... merg înapoi... dar  simt răsuflare-n urmă! Mă uit peste umăr şi o văd! E umbra Albă! E la aceeaşi distanţă de şapte dumitriţe, poate chiar oleacă mai aproape!...(Stai să vezi!)

Citit 736 ori Ultima modificare Luni, 04 Octombrie 2021 00:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.