Aşa se auzea în toată România: „Enigmatici şi cuminţi, terminându-şi rostul lor, lângă noi se sting şi mor dragii noştri, dragi părinţi”... Şi consider că tot poporul normal ştie cine a scris aceste versuri răscolitoare, când le-a scris, cine şi cum şi unde le-a cântat prima oară, a mia oară...! Aşa, spre luare-aminte! Aşa, spre tot ce mai poate însemna recunoştinţă şi grijă „pentru cei ce ne-au făcut”! Aşa, să nu mai vedem bătrâni şi bătrâne cu mâna întinsă la colţul străzii, cu ochii stinşi, cu privirile pustiite, cu haine strâmbe, fără nici o speranţă în toate vorbele şi-n toate gesturile pe care le mai au, dacă nu cumva nici măcar să arate palma goală şi uscată nu mai pot!
Am mai scris despre părinţi uitaţi, abandonaţi, lăsaţi în voia Deşertăciunii. Am scris şi am văzut reacţii curate, unele chiar printre plânsuri discrete, altele chiar cu sincere şi limpezi păreri pe adresa scriitorimii din România. Nu am întâlnit nici un bătrân nenorocit al sorţii, al împrejurărilor, al odraslelor, al partidelor şi al guvernelor, în aziluri ori pe caldarâm, care să nu primească, să refuze un text despre condiţia senectuţii în Republica România. Unei bătrâne care-şi continuă rostul peste drum de Spitalul Judeţean, lângă una dintre cele sute de farmacii ale Sănătăţii gălăţene, i-am dăruit o gogoaşă reală, nu parlamentară, însoţită de un bileţel cu câteva cuvinte despre ea. Despre Mamă, adică. Mi-a mulţumit fără să vorbească. Nu mai poate vorbi. A doua zi, trecând prin dreptul „drepturilor” ei, i-am dăruit o plăcinţică. Avea bileţelul în mâna stângă. Şi a simţit că trebuie să mă îmbrăţişeze, dacă de cuvântat nu mai are putere. Mi-a dăruit şi vro câteva lacrimi adevărate, curate ca apa în care a plâns Dumnezeu. Lacrimi de măicuţă uitată în calea întâmplării şi milosteniei dumneavoastră. Uite-aşa scrie-n bileţel: „se-ntoarce acasă odată cu luna/ s-aşează pe prispa de cimbru bătrân.../ ce apă adâncă mai are fântâna/ şi-n ciuturi ce lacrimi cu miros de fân!// îşi şterge obrazul cu palma sărată/ se uită pe drumul de dinspre copii/ dar nici o scrisoare nu vine la poartă.../ ce mare e luna în ochii pustii!// şi pleacă de-acasă odată cu luna/ s-aducă nectar pentru flori de caişi.../ pe urmă rămâne în flăcări fântâna/ şi-un cântec de greier cu ochii închişi!”
A treia zi, conform istui obicei, trec pe lângă farmacie, dar n-o mai văd pe biata femeie. Îi povestesc doamnei Lucia, o fostă vânzătoare într-un fost magazin cu alimente. Şi-mi zice că, în urmă cu șapte ani, pe cinci noiembrie, maică-sa, moldoveancă din Bucovina, a rostit aşa: „Mai bine muream eu, nu Adrian Păunescu!”... NEC PLUS ULTRA!
