După-amiaza unui Zimbru (VI)

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Sigur că da! Cu picioarele pe jos merg spre Nord! N-am cum să merg în alt fel! Că doar n-am să mă sui cu grădina-n troleibuz! Deşi ar cam trebui să miroase a grădină (măcar oleacă, să nu te sufoci, dacă mai mult nu se poate) şi-n troleibuz, şi-n autobuz...!... nu numai a rachiu şi usturoi, nu numai a sudoare de mâna întâi, dar şi de mâna a doua...!... nu numai a râgâială şi a slin de neam prost...!... Da, nu-i aşa grea grădina (suspendată) pe umăr, dar nici Nordul nu-i chiar aşa departe! Pot să cred că fiecare secundă şi fiecare punct al de/mersului meu are sud şi nord laolaltă! Pot să spun că fiecare sud are nord şi sud! Pot să jur că fiecare nord are sud şi nord! Însă nici unul dintre toate aceste puncte nu contează în clipa asta, ci doar unul, Acela, de Acolo şi de Atunci!... Da, merg şi tot merg!... Se apropie!... Abia aştept să-i dau grădina!... Se vede! Se aude!... Este acel Acolo, dar nu acel de Atunci! Este acel Acolo de Acum!... Şi ea, femeia de ieri şi de alaltăieri şi de...!... femeia frumoasă cum e grădiniţa de pe umăr, femeia care m-a lăsat pentru-n fante de spatie, pentru care am scris în cimitir aşa bine şi frumos încât s-a bucurat şi Maria Iubire...!... femeia care, iacătă, mă aşteaptă şi parcă nu se bucură că mă ţin de cuvânt...!... şi care ţine pe genunchi un caiet cu linii paralele şi orizontale...!... ”Sărut mâinile!” - îi zic în şoaptă, nu cumva să tulbur dangătul clopotului din biserica satului aflat chiar în nordul inevitabil şi imediat al acestui Acum naiv, năprasnic, hotărâtor, in/vulnerabil, ne/previzibil, apoteotic sau devastator!... Nu-mi răspunde! Sun consternat! Aproape că era să scap grădina pe jos! Oare nu merit nici măcar răspuns la salut? Oare a uitat că mi-a poruncit să vin Acolo şi Atunci? Oare-i supărată că am nimerit Acolo, dar Acum?... Da, sigur că da!... Aşez grădina lângă ea, o salut din nou... şi dau să plec înspre alt fel de Acolo şi-nspre alt fel de Acum!... Ne(mai)aşteptat, exact când mă îndepărtasem la câteva raze de lună distanţă de Acolo şi de ea, o aud: „Ai adus baclavalele, cum te-ai lăudat în textul de ieri?”... Bineînţeles, perplexitate-i puţin, foarte puţin spus în comparaţie cu năuceala coborâtă hodoronc-tronc în sângele-mi răcit brusc, în oasele-mi decalcifiate instantaneu! Nici nu-mi găsesc un cuvinţel pentru replică!... Carevasăzică, asta a priceput frumoasa femeie din poemul meu! Iar eu, naivul... care credeam că... operaţii cu simboluri, translaţii semantice... paradigme... abordare bulevardieră...!... Încet, cu siguranţă ieşită din comunul unei femei, se ridică şi-mi dă o coală de hârtie, pe care citesc „adio”...  şi-mi dă şi o sacoşă... şi pleacă spre Nicăieri!... Şi plec şi eu!... A doua zi, cam la aceeaşi oră, mă duc la cimitir s-o întâlnesc pe văduva lui Ion Iubire! Înainte de a intra pe poarta Eternităţii, mă uit în sacoşă... şi văd o pereche de papuci!... Şi o aud pe Maria Iubire: „Doar ţi-am spus să nu te duci! N-ai vrut s-asculţi!”... Ce femeie frumoasă! Nu?

Citit 559 ori Ultima modificare Vineri, 22 Octombrie 2021 19:52

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.