Se năruie oglinda...şi Zeii intră-n stânci./ Cresc aripile Tainei şi putrezeşte Cina./ Ce negură se lasă de-acum tocmai atunci!.../ Sunt iarbă până unde a ostenit Lumina!//
Vine iarna peste mine, cu şenile de zăpadă./ Mi se-nfige-n creier Crucea subţiindu-se de ploi./ Am trecut de primul viscol, care-a vrut să mă revadă,/ şi am auzit strigându-şi teiul frunza înapoi!// Lunecărilor de sănii le sunt Îngerul aproape./ Oameni cu veşminte albe văd iubindu-se în ger./ Mi-este cald de-atâta viscol, simt că nu mă mai încape/ haina mea rămasă nouă de pe vremea lui Homer!// Vine timpul şi răstimpul ca să-mi pună întrebare:/ Viaţa este o greşeală? Moartea este o erată?/ Mi-este frig de-atâta viscol...(sigur hoţ de Respirare)/...Trece iarna peste mine, cu şenile de zăpadă!//
Erau femei din ce în ce mai rare./ Chiar toate încăpeau într-un cuvânt./ Poeţii sărutau statui de sare,/ iar Universul coborâse pe Pământ!// Încet (de-abia) se contura în zare/ un strop de Cer un strop de Orizont./ Poeţii sărutau statui de sare/ şi le luau în raniţe pe front!// Când (mai târziu) s-a scufundat în mare/ prima femeie-peşte fără gene,/ poeţii sărutau statui de sare,/ trăgeau cu versuri oarbe în sirene!// Acum sunt multe Ane-Mone-Lise,/ poeţii sunt din ce în ce mai rari,/ femeile sărută manuscrise/ şi nasc Homeri cu ochi şi ochelari!//
Zace frigu-n suflet, ca-ntr-o Monastire!/ Intră noaptea-n suflet, ca o Maică-n schit./ Nu am nici o veste despre Nemurire./ Peste prag îmi trece tot ce n-am iubit!// Mi se face dorul margini de Icoană./ Gândul mi se face frunză de pelin./ Înveleşte fulgul fulga peste geană./ Păsările pleacă, păsările vin!// Unul câte unul trec atâtea vise./ N-am nici un păianjen, parc-am asfinţit./ Vine răzbunarea păsării ucise./ Intră noaptea-n mine ca o Maică-n schit!//
Descreşte Viaţa, Contra/Viaţa creşte.../ E Timpul şi e Vremea să vă spun:/ Eu v-am iubit pe toţi, dumnezeieşte,/ cu lacrimi, Poezie şi tutun!// Chiar se aude cum se povesteşte:/ „ducă-se-ncolo!...e-un poet sărac!...”/ Eu v-am iubit pe toţi, dumnezeieşte,/ pe răi şi buni, pe cei cu mâţa-n sac!// Ce-adânc de Veşnicie se stârneşte/ în urmă, înainte, peste Tot!.../ Eu v-am iubit pe toţi, dumnezeieşte, până acum şi-aici, până la Ort!// Nu se mai vede, nu se mai opreşte/ sufletul dat Cuvântului, la zis:/ Eu v-am iubit pe toţi, dumnezeieşte,/ din Naştere, din primul Manuscris!// Eu v-am iubit pe toţi şi dintr-odată,/ cu titlu, cu prefaţă şi cu brio!/ Staţi liniştiţi, mă duc după Erată,/ mă duc să-nvăţ Frumos despre Adio!//
