După cum ziceam în ziarul de ieri, mama merge în vizită la Marghioala, fata ei vitregă şi sora mea aşijderea, să vadă cum se comportă găina pe ouă, cloşca pe care i-o dăduse cu o săptămână în urmă. Nu bate la poartă, că poarta lipseşte de acasă. Strigă. Nu răspunde nimeni. E duminică. Ar trebui să nu fie plecată. Mai strigă o dată. Tot nu răspunde. Mama îndrăzneşte să înainteze spre chichineaţa de primăvară şi vară. Marghioala are câine, dar nu latră. Oare de ce? Se simte miros de friptură. Din ce oare? Că femeia n-are nici un fel de animal comestibil şi nici un fel de pasăre bună de mâncat în ogradă! Surprinsă, iese din bucătăria-i sărăcăcioasă, lingându-se de untură la gură! Când află de ce o vizitează mama, nu mai are loc de întors şi zice cu-n ton sfeclit: „Mămiţică, te rog să mă ierţi şi de data asta! Am tăiat cloşca! Nu mai puteam de foame! Da’ nu-ţi face griji! În locul ei am pus câinele cel flocos, că şi aşa nu era bun de nimic! Abia stătea pe picioare! Am zis că-i mai bine să stea pe ouă, că doar tot aia-i! Cald să ţină, da? Că puii nu ştiu cine-i înveleşte, nu? Hai, nu mai fi supărată! Ce era să fac? Lasă, nu te mai necăji şi nu mă spune pe la oameni, că la toamnă o să-ţi dau cinci pui îndărăt! Vrei şi matale un scurmător? C-a ieşit foarte bună friptura!”...Mama-şi face semnul crucii, nu scoate nici un cuvinţel... şi pleacă. La soroc, Marghioala scoate puii şi câinele-n bătătură. Din ce în ce mai tare şi mai greu de priceput, cu cât cresc mai mult şi mai frumoşi, puii mârâie, schelălăie şi latră. Nu piuie. Iar câinele-mamă nu mai scoate nici o lătrătură, ci cloncăneşte şi încearcă tonuri mai înalte şi mai joase de cucurigu şi cotcodac. Sătenii se strâng şi se crucesc şi se minunează la gardul Marghioalei. Unii vor s-o ducă la biserică. Alţii vor s-o ducă la spital. Toţi o consideră pricaz, cobe, nenorocire, mânie dumnezeiască. Nimeni nu-i acordă nici un dram de înţelegere!...Cam după două luni, tot într-o duminică, trece Mihai Lungu prin cătun. Ăsta-i ciobanul cu stână pe Dealul Ciorii. O strigă pe Marghioala. Şi, după jumate de oră de negocieri, îi plăteşte, îi ia toţi puii lătrători şi-i duce la târlă, pe post de câini răi, din ce în ce mai răi. Televiziuni din toată lumea au venit să filmeze şi să transmită în direct apărarea terestră şi aeriană de la stâna lui Lungu, dar şi tristeţea părintească a „cloştii” cu patru picioare. Cam pe la mijlocul lui Răpciune, „puii” lui Lungu s-au strâns într-un stol tandru şi schelălăitor...şi au plecat spre ţările calde. Oile-au „fugit„ cu lupul, ciobanul a dat în dambla de supărare, iar „cloşca” Marghioalei a murit de inimă rea!
Demult... într-o Primăvară (II) Scris de Ion Zimbru
