Ieri, în drum/marş voios către administraţia Cimitirelor, îl întâlnesc pe prietenul Vasile Cherpedin. Nu-i singur. E însoţit de Ion Mutelcă, celălalt tovarăş al meu şi al lui. Ne salutăm tustrei, reciproc şi avantajos, pentru că nu ne-am văzut din Ziua Arhanghelilor. Ne facem urările de rigoare, ne mulţumim că existăm, că putem circula, că suntem întregi în lumea pusă cu tot dinadinsul să înalţe cât mai repede Noul Babilon. Amândoi, pe rând, mă întreabă respectuos ce caut în Zona Crepusculară, că doar, vorba aia, "nu mi-au intrat zilele-n sac" şi nici "nu mor caii când vor câinii". În sensul dumnealor, şi nu numai al dumnealor, m-am învăţat şi m-am obişnuit să nutresc şi să îngrijesc un respect special şi definitiv. În consecinţă, mă grăbesc să le răspund sincer şi scurt fiindcă, spun dimpreună, "mai bine mergem la una mică şi cu fundul lat, decât să sporovăim în decor". Când aud că mă duc să-mi rezolv problema locului de veci şi cum de am ajuns în situaţia asta, pufnesc în râs. Le povestesc ce fel de nătărău pot fi, dacă mă iau după un anunţ din ziar, pe care nici nu-l citesc pe-ndelete. Anunţul sună/suna aşa: "Vând loc de veci, valabil şapte ani". Trebuie să recunosc: am citit numai până la virgulă, am negociat, am cumpărat... şi am reuşit să trăiesc mai mult de şapte ani, când proprietarul mi-a cerut îndărăt locul cu pricina. Nu a vrut să audă că-i plătesc în continuare, deoarece dumnealui mai are vro câteva zile de locuit deasupra... şi gata. Aşadar, mărşăluiesc la direcţia Cimitirelor, poate-mi rezolvă dilema: cum, adică, "loc de veci, valabil şapte ani"? Şi-l chem şi-n Judecată pe proprietarul muribund, să răspundă cum de-a îndrăznit să se joace cu Veşnicia mea! Păi, ce, el crede că Veşnicia mea este egală cu a lui? El crede că Veşnicia lui este egală cu Veşnicia lui Einstein? El crede că Veşniciile sunt egale între ele, ca nişte secunde înghesuite întru-n tic-tac? Nici firele de nisip într-un deşert nu-s egale-ntre ele, darămite Veşniciile într-o Deşertăciune! Nu?... Şi, dacă voi avea câştig de cauză, îl dau afară din mormânt, de nu se vede!
Cei doi prieteni se amuză pe seama păţaniei mele, aprobă pozitiv şi mă aplaudă pentru demersurile mele, îmi doresc succese... şi mă roagă să ne oprim o Clipă la "Cireşica", la o secărică mititică, mai ales că Veşnicia nu plânge la poartă şi nu bate la uşă... că nu mai are pe cine lua!... Se-nţelege, nu pot refuza, intrăm în crâşmă, ne aşezăm, crâşmăreasa ne aduce trei secărici, ciocnim... şi nea Mutelcă scoate din buzunar "Legile fundamentale ale imbecilităţii umane", opera scrisă a lui Carlo M. Cipolla, o carte fascinantă despre imbecili şi săriţi, cum, de altfel, ni se sugerează în titlu!... (Stai să vezi!)
