Sunt amăgit. Cauză pentru care mă duc la consultant. Acesta nu prea are clienţi. Fiindcă toţi oamenii sunt fericiţi în jurul meu şi în jurul lui. Ajung foarte repede la cabinetul său, un fel de sferă înscrisă perfect într-un cub, astăzi, ori un fel de cub înscris perfect într-o sferă, mâine... şi tot aşa, într-o alternanţă căpietoare şi într-un mod demonstrativ al ideii că acest tip de specialist nu poate fi decât un prototip al domeniului, un estetician pur-sânge, un privilegiat al destinului. Îmi vine să cred că a făcut Şcoala de inefabili profesionişti, că a fost născut în zodia Metaforei şi că poate salva de la pierire omenirea Mare, dar şi Omenirea mică, prin dezamorsarea teoretică a obsesiei cu alinierea planetelor şi prin înlăturarea practică a tendinţei de alienare generală.
Cum scriam o ţâră mai sus, ajung destul de repede la cabinetul salvator. Locul în care se află ceastă odaie-laborator nu are nici nume, nici prenume. Expertul are un nume/prenume şters, insignifiant, banal: Mutelcă Ion. Cred că vă amintiţi sigur de Majestatea Sa, din trecutul cestei rubrici, dar şi din visurile/coşmarurile care nu vă dau pace, care nu vă lasă să vă hodiniţi, acest personaj fiind ultimul leac şi ultima posibilitate de a pune mâna/piciorul pe liman, ultimul care vă mai poate scoate din apatie, din letargie, din păcăleală... şi care e-n stare să vă trateze (prin umblare practică şi teoretică) până şi-n vis! Tot la fel, cum ziceam oleacă mai înainte, nu găsesc decât un client (un amăgit) la intrarea în cubul/sfera Lui. Clientu-i foarte calm. Cel puţin, aşa mi se pare mie. Îl salut. Nu răspunde. Stă scufundat în „Legile fundamentale ale imbecilităţii umane”, o carte al cărei titlu nu cred că mai trebuie explicat, o carte a domnului Carlo M. Cipolla, un volum de analize „sin/tactice şi morfo/logice” pe adresa im/posibilităţii umane. După câteva minute, omul ridică ochii din paginile cărţii, prezintă scuze cum nu mi-a răspuns la bineţe, oftează de trei ori, adânc, parcă voind să fie cât mai sincer şi cât mai convingător, şi-mi spune că Dezamăgitorul primeşte marfă pe uşa din spatele sferei/cubului şi că trebuie să mai aşteptăm niţeluş şi că trebuie să mai avem „puţintică răbdare”, că doar Caragiale-i prezent peste tot, nu?... După alte câteva zeci şi zeci de minute, de ore, adică, Mutelcă scoate nasul pe ferestruica de sus a cubului/sferei, ne vede, surâde tămăduitor şi ne invită cu deferenţă în odaia-laborator. Spaţiul (şi timpul) sunt doldora de marfă. Zeci şi zeci de mii de exemplare cu titlul de mai sus, dar şi zeci şi zeci de mii de exemplare din cărţile genialului Ion Luca. Ne roagă să stăm pe scaune şi ne întreabă elegant: „Sunteţi nişte amăgiţi?”... (Stai să auzi!)
