Pe Maria de la Şcoală am cunoscut-o la Biblioteca din Comună. Era o fetişcană mândruleană aproape mică de statură... şi nu ajungea la raftul dorit. M-am aşezat cum răzeşul lui Ştefan cel Mare s-a suit şi a luat „Doina” lui Mihai Eminescu, interzisă în epocă. Mi-a mulţumit frumos şi zâmbăreaţă. Şi a plecat. Am plecat împreună, adică. Eu îmi luasem „Fefeleaga” lui Ion Agârbiceanu. Şi am mers. Şi am mers. Şi am mers. Drum lung. Şi glod mult. Şi moale. Purtam opinci. Şi eu, şi ea. Când călcam prin știoalne, făceam vid. Dar nu ne păsa deloc. Ziceam că avem nu ştiu ce averi în traiste. Eu am întrebat-o de ce a luat „Doina”. Iar ea m-a întrebat de ce am luat „Fefeleaga”. A răspuns că-i plac scrierile interzise. I-am răspuns că mă fascinează soarta femeilor sărmane, dar tenace şi demne. Pe Valea Zimbrului a trebuit să ne despărţim fiindcă eu urcam spre schitul/cătunul cu acelaşi nume, iar ea trebuia să ajungă în Bursucani, unde locuiau părinţii săi. În Centru, cum îi plăcea să-mi spună şi să mă determine s-o invidiez... oleacă! De atunci, a trecut peste jumătate de secol. Ieri, aflându-mă în preajma schitului şi rugându-mă pentru Fefeleaga timpului prezent, mă trage de mânecă o maică. N-o cunosc. Mă roagă s-o ascult la umbra cătinişului, că vrea să-mi cetească un Vis. Cică aşa a visat: „Am să te caut şi am să te aştept mai mult decât Prinţul cel din Levant! Şi am să te caut şi am să te aştept şi am să te chem şi am să te strig cum numai pe Valea Zimbrului te chema şi te striga Zmeul, aşa, să ascultaţi un greier elegant şi să-i daţi drept răsplată şi mulţumire oleacă de rouă, cum numai viaţa ne dă oleacă de moarte... şi cum numai moartea ne dă oleacă de viaţă cu mâinile amândouă! Am să te caut şi am să te aştept şi am să sun mai tare şi mai mult decât păstăile salcâmilor, toamna, clătinate de vânt! Şi am să te strig cum numai Ţâncul pământului mă striga să-l ascult şi să-i dau o fiinţă de Grâu şi o fiinţă de Mac, niciodată să nu mai scâncească singur şi să audă Pâinea cum se coace şi cum aşteaptă Sarea până când se vede Tăcerea pe Valea Zimbrului cum stă şi cum ne aşteaptă la fluier de mierlă şi le fluier de fag!”
Sigur că da! Sigur că da!... Încep să-mi dau sama că-i Maria de la Şcoală... Maria de la Bibliotecă... Maria cu „Doina”...! Rasa călugărească nu poate să-i ascundă trăsături fizice de Fefeleagă! Realizez că a traversat o viaţă cumplită, dar care nu i-a zdruncinat seninătatea din priviri! Realizez că lăcrămează discret şi că mă roagă s-o iert pentru îndrăzneală, pentru oprire, pentru sâcâială! Realizez... însă rămân de-a dreptul năucit: a umblat cu mine, toată Viaţa, prin acelaşi Vis!
