MARIA de la ALIMENTARĂ

Scris de Ion Zimbru

Vineri, 04 Martie 2022 00:00

Pe Maria de la Alimentară am cunoscut-o într-o hală cu găini din Şiviţa, tocmai când traiectul nostru digestiv nu era păcălit cu pulpe avicole americane rămase de pe vremea navigatorului cel Columb. Iastă gingaşă Marie negocia cu bossul ouătoarelor făcătoare de carne şi pene un contract convenabil de aprovizionare a prăvăliei sale cu produse galinacee. Mă aflam în mijlocul cârâitoarelor fiindcă intenţionam să documentez şi să scriu un reportaj lămuritor al dilemei cu Oul şi Găina, fiind trimis special al cotidianului de mare tiraj, „Vulpea”. Când chiar cuplasem reportofonul pentru ca să-nregistrez originala Simfonie desfăşurată de gâtlejurile harnicelor specialiste-n cotcodac şi specifică unei asemenea mulţimi de orătănii, Maria trece cu barosanul ouălor stresate pe lângă mine, îmi surâde ademenitor şi mă roagă să trec pe la prospera sa Alimentară... (situată pe stradela Ciulamalei, colţ cu Tocăniţei, cum treci dinspre marea intersecţie a Rasolului cu Cloşca, înspre mica întretăiere a Piftiei cu Cloaca)... în legătură cu cererea mea şi cu intenţia ei de a sponsoriza tipărirea volumului cu pamflete şi idile, intitulat „Claponul genial”, aflat în pregătire la Editura „Cucurigu” din Târgu Bujor. Zis şi făcut. Spre seară, „când găinile s-aşează”, cum scrie rusul Serghei, mă îndrept vertiginos spre Maria de la Alimentară, sau spre Alimentara Mariei, dacă-i mai sigur. C-o floare şi c-un text de cucerire şi convingere. Maria-l citeşte. Uite-aşa-l citeşte: „plouă... ce vreme frumoasă!/ gata, ies singur din casă!/ ceilalţi clevetesc la căldură,/ se uită pe geam şi înjură!/ ies singur din casă şi caut/ rămase ecouri de flaut/ şi zvon de tăceri catedrale/ rămase pe urmele tale!/ plouă... şi tare îmi place/ s-ascult cirlilai prin băltoace,/ cum pune pe rănile noastre/ lai! lai!... şi globule albastre!/ şi tare îmi place aiurea/ să-mi strig şi să-mi caut securea/ pe care-ntr-o seară nebună/ am dat s-o arunc până-n lună/... dar n-am nimerit-o... vezi bine/ cum luna se uită la mine/ şi dă să mă ierte, să-mi spună/ că vrea să fugim împreună/... şi dau s-o sărut pe picioare,/ pe mâini şi pe tot ce mai are/... şi dau să-i mai cer (înc-o dată)/ o noapte cu tine la poartă,/ să stăm până când, până unde/ se termină cele mărunte/ şi-ncep cele-adânci şi înalte/... adică, încep celelalte!.../ ce sfânt cirlilai! ce lumină/ aşteaptă la tine-n grădină...!/... plouă... ce vreme frumoasă/ pe casă, în casă, sub casă!”//... Şi începe să plângă. Îmi dă sponsorizarea pe loc şi mă roagă. Mă roagă să plecăm amândoi, pentru „o eternitate şi ceva”, vorba poetului Adrian Păunescu, poate aflăm, cum zice barda Iolanda Cremene, „unde se ascund fluturii când plouă”!... Sigur că da!... Am fost!... N-am aflat!... Eu m-am întors să scriu acest colţ de pagină! Maria a rămas acolo!