Maria de la Garnizoană a făcut Şcoala de Vivandiere. Dar, după cum se vede, după cum se aude şi după cum se ştie foarte bine, s-a desfiinţat stagiul militar obligatoriu, Pacea nu s-a instaurat pentru Totdeauna, Rusia şi America nu au zvârlit armele la gunoi, teroriştii nu s-au plictisit şi s-au apucat de cultivat şi de prăşit bombe-n grădini. În dicţionarele lumii a fost reintrodusă noţiunea de „război cald”. În fine, popoarele se pregătesc să azvârle porumbeii la gunoi, să defrișeze livezile cu măslini. Foametea şi lenea şi bolile incurabile hohotesc de bucurie, fericirea își dă duhul pe altarul barbariei, Iadul e fost deschis de urgență... la fiecare colţ de stradă se construieşte câte un Colţ de Rai... Funebru. Maria nu mai are voie să însoţească armata pe nici un front, dar s-a angajat la Garnizoana din Galaţi, cât a rămas din ea, pe post de arhivară. Am cunoscut-o pe 9 Mai 2021, de Ziua Victoriei, adică. Aşeza flori de câmp pe mormintele Eroilor din Eternitatea. Bineînţeles, şi lacrămi aşeza. M-a impresionat gestul ei firesc, mi-a răspuns la salutare, m-a întrebat de ce bat câmpii prin Cimitir şi mi-a dat de înţeles că are să-mi spună Ceva. După ce termină ritualul, mă invită la o cafea şi la o ţigară şi la un coniac în biroul său din Garnizoană. Nu refuz, mai ales că Maria-i frumoasă ca o Naiadă şi seamănă perfect cu o Ecaterină Teodoroiu la senectute. Nu fumez şi nu beau, chiar dacă, de dragul acestei Marii, aş bea şi cianură, numai să mă lase-n preajma-i incendiară. Maria bea, fumează, priveşte şi tace. Abia acum realizez cât de adâncă poate fi Tăcerea din Ochiul unei Uitări. Scoate un dosar dintr-un raft, îl deschide şi-mi arată o coală pe care citesc exact „Adâncul tăcerii din ochiul uitării”, un text scris cu cerneală neagră, cu litere înalte, îngrijite şi înclinate delicat spre stânga.
„!şi vine să-mi bată la poartă. şi vine/ să-mi bată la uşă. şi vine să-mi bată/ la geamuri uitarea în cuie. şi pleacă/ să n-o mai aud, n-o mai văd niciodată!// şi pleacă aseară. şi pleacă acuma./ şi-mi lasă uitarea în cuie. şi pleacă/ departe, departe, departe, departe.../ şi mâine mai pleacă o dată... şi, dacă/ i-o fi prea aproape aici şi acolo,/ e gata să plece continuu, unde/ eu n-am să ajung niciodată, fiindcă/ am suflet de paie şi visuri mărunte!// şi stau şi mă uit la uitare cum şade/ sluţită de vânt şi de frig şi de ploaie/ şi cum, supt povara plecării, lumina/ îşi rupe veşmântul, apoi se îndoaie/ şi-apoi se întoarce pe locul în care/ o leagănă pururi privirile tale/ şi mâinile tale... şi eu, n-întuneric,/ uitându-mă n-ochii uitării... pe vale!”... Textul este semnat la fel de caligrafic: „Marcel Vintilă, Duminică, 23 August, Anul 1968”. Maria se uită la mine, scoate o lacrimă şi-mi spune: „După ce a scris acest text, militarul s-a sinucis!”... NEC PLUS ULTRA!
