Când vei păşi, frumoaso, pe marginile mele, te vei simţi mai bine ca într-un paradis... Pe marginile mele cresc sute de nuiele şi cântă mii de greieri pe care i-am ucis! Dar s-au târât, frumoaso, spre altă primăvară mai verde şi mai blândă ca aia de atunci... şi s-au întors (din moarte) a nu ştiu câta oară, din ce în ce mai negri, din ce în ce mai lungi!... Mai lungi decât mirarea apropierii tale, mai negri decât noaptea în care te-am iubit... lângă fereastra care dădea în catedrale cum dă eternitatea în clopote la schit! Mă doare clopotarul, aşa... parcă aş trece (cu inima în clocot) prin tinereţea ta... Tu ai rămas regină, eu am rămas un rege pustiu, lângă fereastră şi doar cu steaua mea!... Mă doare amintirea, mă doare tot, frumoaso... mă doare lumânarea pe care o aprind... la capătul iubirii, aşa, măcar lumina să treacă tocmai unde chiar şi poeţii mint! Când voi păşi, frumoaso, pe marginile tale, am să aduc nuiele şi greieri şi fereastră!... Vezi ce frumos ne şade-n mister de catedrale... şi cât de fără nume a fost iubirea noastră?!
Mâine dimineaţă înfloresc salcâmii înşiraţi pe râpa satului din deal... se vor face albe marginile nopţii, cum nişte fecioare gata pentru bal! Ca nişte fecioare lungi până acolo, când era aproape cerul de pământ şi când luna toată se dădea de-a dura prin împărăţia primului cuvânt!... Mâine dimineaţă mă opresc la vale să dezleg priponul ultimului cal... şi-o să batem câmpii până când salcâmii vor foşni cu grijă: ave şi halal! Mâine dimineaţă se aude cântul păsărilor calde cum privirea ta... Poate vii, frumoaso, mâine dimineaţă, să vedem salcâmii, uite, chiar aşa!... Chiar aşa, frumoaso... altfel nu se poate să ajungi înaltă până la sfârşit, când se-ndepărtează cerul şi pământul... când ne dă lumină ultimul chibrit!... Mâine dimineaţă se deschide balul sfintelor fecioare pentru buni şi răi... Mâine dimineaţă îmi aduc aminte... caii şi salcâmii şi genunchii tăi!
Tot mai adânc, tot mai adânc... îndes iluzii în oblânc! Tot mai târziu şi mai la deal... cruce şi linişte şi cal! Şi mai demult, tot mai demult mă pregătesc de început... Erai pe unde nici n-ai fost... Ştiu toată moartea pe de rost!
Naiv, ca pe o cârpă, am alungat din vis filozofia şarpelui de casă! Şi rătăcit departe de rouă, m-am aprins... şi nici nu fac lumină, şi sunt o umbră arsă! Şi vine, deodată, chiar timpul să alerg... şi să-l ajung mai repede pe tata, să mă înveţe iarăşi descântecul de melc... şi cântecul de leagăn să-mi păcălească moartea!... NEC PLUS ULTRA!
