După jumătate de oră de mers prin grâu, abia sunt la jumătatea distanţei dintre şosea şi pădure! Aşa-i de buclată cărăruia! Faptul că merg, merg şi iar merg... şi parcă nu mai ajung, îmi strecoară-n suflet un fel de stranie senzaţie a inutilităţii, chiar dacă-i frumoasă şi atrăgătoare această cotrobăială prin ne/mărginire! Cred că printr-un asemenea decor a trecut poetul Mircea Dinescu şi a scris una dintre cele mai tulburătoare poezii din literatura universală! Nu pot să nu mi-o aduc-aminte şi nu pot să n-o murmur în prezenţa atâtor hectare nevăzute cu maci albi, negri şi roşii! Uite ce minune a scos poetul din cuvinte şi din grâu! Chiar „Grâu păzit de maci” a scos! O poezie amirosind a pâine, a răzvrătire şi a candoare!
„poetul dacă doarme netulburat în flori/ treziţi-l voi prieteni că vin secerători/ cu palme înroşite ascunse printre maci/ dacă eu tac tu mâine n-ai nici un drept să taci!// de mii de ani pământul precum un ceas e-ntors/ aceiaşi cai mănâncă mereu acelaşi orz/ unde mormântul ţine în braţe alt mormânt/ ning oase de luceafăr pe-o gură de pământ/ şi dragostea se duce mai sus de noi mai sus/ iubind chiar răsăritul ce ne-a promis apus/ cum ne-am întins în zare cu trupul ca un pod/ şi-am îmblânzit zăpada venind din polul nord/ şi fiarele vărsate de prea străine cuşti/ (târziu în loc de gloanţe ardeau cuvinte-n puşti)/ le-om arăta o ţară cu grâu păzit de maci/ dacă eu tac tu mâine n-ai nici un drept să taci!”... Nu?
Sigur că da! Sigur că da!... Din sângele ciocârliilor ucise de pădurarul somnoros şi ţicnit s-au născut macii roşii! Dar macii negri de unde au venit? Dar macii albi? Cică acelaşi pădurar... (Ion Croitoru, zis Dumbă)... a împuşcat toate ciorile din văzduhul cestei Zăpodii cu grâu, că-i stricau somnul! Şi, din sângele lor, s-a prins şi a crescut şi s-a înmulţit puzderia asta de maci negri! Cică macii albi s-au născut din sângele unei mirese pe care ar fi omorât-o chiar mirele-i gelos în noaptea nunţii, când nişte smintiţi au „furat-o” conform obiceiului şi au adus-o pentru ca s-o „ascundă” în lanul de grâu! Turbat de furie, mirele le-a luat urma, i-a „descoperit” şi i-a ucis pe toţi, cu mireasa în frunte!
Departe, în urmă, din ce în ce mai departe şi mai în urmă, din ce în ce mai stins şi mai trist, se aude nunta cu fanfară! Cred că a-nceput „masa cea mare”, cum îi zic sătenii cestui desfrâu g/astronomic, cestei petreceri cu chiuituri şi strigături, cu bardă zvârlită-n lună şi răzbunări mocnite!... Sigur că da! Se apropie pădurea! Sau poate eu mă apropii de pădure! Nu?... (Stai așa!)
