MARIA (IV)

Scris de Ion Zimbru

Vineri, 25 Martie 2022 00:00

Din spate, cam dinspre sud-estul Basarabiei, răsare Luna plină şi rotundă ca o mirare! Pădurea mă întâmpină cu măreţia liniştită a lui Mihail Sadoveanu, a lui Ion Mutelcă, a lui Vasile Cherpedin, a lui Mihail Şolohov, a lui Iisus Christos, a lui Alecu Spulber... şi alţi şi alţi eroi ai Copilăriei, unii ajunşi în cărţi, unii ajunşi în cimitire, unii ajunşi repere/simboluri ale Păcii şi Iubirii, unii ajunşi Nicăieri! De fapt, această pădure seculară e-un fel de mare şi primitor Nicăieri! Luna, deloc surprinsă şi grăbită, îmi arată colnicul la fel de cotit, la fel de nedrept, ducător spre Râpa Fasolei, locul unde, îmi zicea tata, găsesc cele mai lungi şi drepte lemne, numai bune pentru drugi de scară! La câţi kilometri am de mers până la locul faptei, şi pe colnicul acesta şerpuitor mai abitir decât cărarea prin lanul de grâu, cred că am de mărşăluit până se face dimineaţă! Nunta cu fanfară nu se mai aude! După cum umblă nişte Care pe Cer, cred că-i trecut de miezul nopţii! Nu-i nimic! Am să stau toată ziua de duminică în Râpa Fasolei, că doar n-am să ies în amiaza-mare, cu lemnele-n spinare, să mă prindă pădurarul, să mă confunde cu vro ciocârlie, să mă ducă la post, să mă fac de râs în comună şi să mă vâre-n puşcărie! Nu?... Şi merg, şi merg, şi merg... mult mai singur şi mult mai frumos ca-n poveşti! Timpul nu are ce face, cum din Totdeauna, şi trece! Şi trece, şi trece, şi trece... şi Luna-i aproape de amiază! Printre ramuri, tot felul de păsări se foiesc şi încearcă să mă încurajeze, încearcă să-mi liniştească sufletul împovărat de pierderea ireversibilă a Mariei cea fericită şi nuntită şi dansată şi fermecătoare... şi care, după cum arată Carele pe Cer, îşi înfrânge emoţiile şi strânge darea de la meseni, însoţită de mire şi de stolnic, de speranţe şi visuri triumfale!... Şi merg, şi merg, şi merg... şi-mi aduc aminte câte păsări am ucis! Şi aud voce de Silvan murmurând în toată ne/mărginirea cestei păduri cu Taine... la vedere: „de unde ai pe aripi aromă şi mireasmă/ de mirt, de cer, de smirnă? la ce catapeteasmă/ ai fost şi-ai stat... odihnă să iei şi să-mi aduci,/ şi mir, şi admirare, şi linişte, şi rugi/ de pace şi iubire, de fulger şi de ploaie,/ de ochi înalţi şi limpezi... să văd cum se îndoaie/ săgeţile luminii când intră-n casa mea/ şi-mi scriu cu foc, pe aer, mereu, icoana ta?// de unde ai, pe gratis şi-n viersuri, greutate/ de naos şi tăcere? din ce singurătate/ te-ai dus să iei atâta şi-atâta zbor?... să-mi dai,/ să nu mai dau cu pietre în triluri şi în cai?.../ mai bine să-nghit ura pe care-o zvârl în pântec/ plin cu atâtea ouă şi greu de-atâta cântec,/ şi-n caii plini cu tropot şi mânji!... [iertare vouă/ vă cer!... (dar şi pedeapsă, cu mâinile-amândouă!)]”//... (Stai așa!)