Dumnezeule... tu chiar mi-ai luat noaptea de sub tălpi, din ochi, din suflet şi din gând! Tu chiar ai început să faci dimineaţă! Întunericul se crapă! Se crapă de ziuă, cum zic oamenii zilelor şi nopţilor din totdeauna! Se crapă de lumină în inima pădurii! Dar inima nu se opreşte! Cum să se oprească inima pădurii? Nu poţi, Dumnezeule, să faci una ca asta, să laşi să se crape inima pădurii! Nu poţi, chiar dacă nu am găsit şi nu am tăiat lemne pentru scară! Ce pot să zic? Am să stau toată lumina-n codru, am să aştept întunericul celălalt, am să mă rog la tine să nu mă prindă pădurarul, am să mă închin la plecarea nopţii, am să mă închin la sosirea zilei, am să citesc psalmi, am să aştept, am să aştept...!
Aud freamăt de frunze în urmă! Aud paşi cum calcă pe vreascuri! Aud un fel de răsuflare adiată! N-am curaj să întorc privirea peste umăr! Mi-i teamă? Oare de ce mi-i aşa de teamă? Cine să fie la ora asta, aşa de dimineaţă, în cest straniu şi tulburător clarobscur? Parcă înţepenesc! Parcă mi-a luat Dumnezeu orice urmă de vlagă, orice putere sufletească şi fizică!... Paşii se simt din ce în ce mai mult şi mai aproape de mine! Mă las la voia celui de Sus!... Şi, spre stupefacţia mea, începe să se audă de la chiar câteva frunze distanţă de urechile-mi ciulite până la paroxism... o voce femeiască! Şi, totuşi, nu mă pot elibera din ghearele fricii! Nu-mi pot reprima groaza, nu mai pot articula nici o rugăciune de viaţă sau de moarte! Doar atât: pot să ascult! Şi iată ce ascult: "nici eu nu pot, dar nu se vede.../ că stau cu faţa la perete/ şi-aştept oglinda, ştii tu care:/ ochii tăi - semne de-ntrebare.../ răspunsul, poate, se ascunde/ în sanctitatea lor amară,/ cum se ascund, de mult, afară,/ fermecătoare şi rotunde,/ uitările-nspre ici şi acolo,/ spre-n sus şi-n jos, mai acătării/ şi mai avan ca un tremolo/ din perspectiva depărtării,/ când peste pletele vioarei/ vine arcuşu-apropierii/ şi sună simple vorbe: oare-i/ astăzi? ori mâine? dacă ieri-i?...// nici tu nu vezi, dar nu se poate.../ fiindcă ai ochii la spate/ şi-aştepţi oglinda, ştiu eu care:/ ochii mei daţi la lumânare.../ răspunsul stă cuminte-n ceară,/ adică arde şi coboară/ n-acelaşi timp şi-aceeaşi vreme/ cu strălumina demiurgă,/ lăsată-n veci să ne străbată/ şi să vedem, apoi, cum urcă/ spre început şi nu se teme/ de însăşi moartea-i niciodată,/ când peste plete şi misterii/ umblă arcuşul depărtării...:/ e azi? e mâine? dacă ieri-i?.../ vrei mai avan? mai acătării?"...//
Cu orice preţ - îmi zic - întorc ochii înspre locul de unde au venit aceste pure şi simple cuvinte despre Deşertăciune! Şi zău că nu-mi vine să cred când văd pe cine văd! Mi se moaie genunchii! Uit de scară! Uit de cer! Uit de toate! Cred că am vedenii! Oare?... (Stai așa!)
