Da... se apropie adâncul pădurii!... Sau poate eu mă apropii de adâncul pădurii! Sau poate nimic nu se apropie, ci toate-s astfel tocmai de Atunci!... Tocmai din Totdeauna!... Şi mie numai mi se pare!... Şi numai am şi nutresc senzaţia netă a ne/mărginirii!... Şi numai simt atracţia irezistibilă a necunoscutului!... Şi numai doresc forţarea limitelor fizice şi sufleteşti în ceastă măreţie liniştită!
Da... se apropie inima pădurii! Mă apropii de inima pădurii! Se aude! I se aude pulsul! Inima pădurii din Râpa Fasolei! O inimă prin care au trecut şi au murit foarte mulţi proşti şi temerari, în care s-au dus şi au plâns miri şi mirese, unde s-au oprit atâţia şi atâţia călători spre Nicăieri!... Inima doamnei Nicăieri! Căldura şi răcoarea din inima doamnei Nicăieri!... Loc de meditaţie în viscol şi-n ploaie şi-n arşiţă! Loc de resemnare şi de gândire la Deşertăciune!
Da... iată unde se găsesc cele mai drepte şi cele mai înalte lemne pentru drugi de scară! De scară la cer! La cerul pe care-l tânjesc toţi ne/fericiţii cestui rotund de lut! Şi unii vor chiar scară până dincolo de cer, până dincolo de ultimul cer! Ca şi cum n-ar şti că dincolo de ceastă Deşertăciune domneşte marele Nimic! Şi ca şi cum fiecare-şi doreşte să ajungă repede, cât se poate mai repede, în braţele şi în ochii cestui Nimic!
Inima pădurii îşi deschide porţile şi uşile şi ferestrele!... Ce primire! Ca la nuntă! Mai abitir ca la nuntă!... Nunta din sat nu se mai aude!... Din mijlocul inimii, din jurul inimii, aud: „mâinile mele: nişte ciuturi/ scot morganatice, subţiri.../ mâinile tale, monastiri, dă-le aici, să mi le scuturi,/ că-s prăfuite, n-am ce zice,/ de pe hrisoavele antice,/ şi-s şi naive, pasămite,/ smulse barbar de prin firide,/ da-s delicate şi înalte/ mai mult decât oricare moarte../ suportă multe şi mărunte/ din bunăstarea celor care/ dau păduchioşilor din frunte/ apă la moară şi iertare/ şi bagă seu în carne grasă/ şi pun capcane la mireasă,/ trăiesc urât şi mor în silă!.../ (uită-te, sfinte, de ţi-i milă!)...// mâinile tale: monastiri/ lungi, morganatice, subţiri.../ idei de lux, pe care, iată,/ le scot cu ciuturi de-altădată,/ şi rog la cer să se ridice/... (prin cvartă, cvintă şi octavă).../ cum se nălţa euridice,/ cu-orfeu cu tot, peste otravă.../ şi cobora încet, în carte,/ mai mult decât oricare moarte...!/... ave!... (le strig)... dau repetare../ şi mă ascultă în strigare:/ vin şi-mi adună din hercinici/ doar miozotis şi duminici.../ şi-mi şterg tristeţea şi îmi şterg/ lacrima razei de la cerc,/ plânsul şi praful de la zmeu…/ şi drumul către dumnezeu!”//... (Stai așa!)
