MARIA (VII)

Scris de Ion Zimbru

Marți, 29 Martie 2022 00:00

Da... întorc privirea, mă întorc pe tot... nu, n-am năluciri... e Maria, e mireasa! E mireasa nunţii care s-a auzit şi nu se mai aude! E încă în rochia de nuntă! Oare ce caută la ora asta, pe urmele mele, în inima cestei păduri? Oare de ce nu-i în „civil”? Oare l-a părăsit pe haplea-mire? Oare l-a lăsat baltă pe tămâios? Oare a  venit după mine să-şi repare greşeala şi să rămânem împreună? Şi oare de ce-i înlăcrămată? Nici n-am curaj s-o întreb! Se opreşte la distanţă de-un braţ... şi nu scoate măcar o vorbuliţă, să pricep şi eu ce păţanie o aduce aici, acum, în pragul dimineţii!... Îşi şterge ochii cu batista! Eu încerc un soi de bucurie prostească! Nu pot lua gândul de la ceastă bizarerie! Vreau s-o îmbrăţişez, dar n-am nici o iotă de vlagă! Şi mi-i teamă! Mi-i teamă că fac vro greşeală şi stric toată vraja, stric toată ceastă întâmplare la care n-am crezut că ajung vreodată!... Se luminează! Se luminează de-adevărate! Parcă şi Maria se luminează puţin! „Am fost pe la maică-ta!” - zice scurt, într-un târziu ne/aşteptat. Şi continuă: „Am fost la mama ta şi am întrebat-o unde eşti! Şi mi-a spus că eşti plecat după scară! Şi am venit după tine, că tare-s necăjită... şi vreau să-ţi spun ceva! Ştiu că ai să râzi de mine, poate! Ai să zici că aşa-mi trebuie, dacă nu ţi-am dat ţie mâna! Tu mi-ai cerut-o mult mai frumos, dar nu ştiu ce a fost în capul meu când te-am refuzat! Eu am crezut că-i om de treabă, da-i un ticălos! Şi să ştii că n-am venit cu vrun scop ascuns! N-am venit să-ţi cer iertare! Nici să rămân cu tine! Am venit să-ţi spun că mirele mangafache a fugit cu banii care ne-au fost daţi la nuntă! S-a strâns darea, cum e obiceiul... el s-a făcut că are treabă după casă... şi m-am trezit fără el şi fără bani... a tulit-o cu nişte golani de-ai lui... cu tractorul au fugit... dar-ar moartea-n gâtul lor... că m-au nenorocit... m-au făcut de râs în tot satul, în şapte sate m-au făcut de râs... tot neamul meu mi l-a făcut de râs! Iartă-mă că plâng aşa! Eu sunt de vină!”... După lung timp de buimăceală, o rog frumos să stea jos, pe malul Râpii... şi să mă asculte! Şi mă ascultă: „să-ţi iei rochia lungă până la capăt!/ aceea-n culoare de cremene şi tei,/ fiindcă durează mult această cale.../ şi ştiu foarte bine că vrei să capăt/ un loc printre cei cu haine regale.../ (hai, te rog frumos, uită-te la ei:/ tremură şi se gudură ca nişte mărunţi,/ salivează şi aşteaptă să-ţi ducă trena,/ şi trag nădejde că, poate-poate,/ ai să-i duci în ispită, că te vor strânge/ în braţe, doamna mea Singurătate!)// să-ţi iei rochia lungă până la capăt,/ chiar dacă vei ajunge singură.../ chiar dacă, în tot acest alt fel de viaţă,/ va fi să-ţi cadă plânsul în lingură/ şi în pâinea cea de toate zilele tale.../ (uite, dau şi eu nişte câteva lacrimi.../ nu le mai pot stăpâni, le simt pe gât,/ pe genunchi, la vârful picioarelor.../ gata... le calc... nu le mai pot feri pe toate.../ le aud cum pocnesc sub talpă,/ sunt coapte de dor şi de Singurătate!”//... (Stai așa!)