Maria nu mai zice nimic! Zice că-i cel mai frumos şi trist poem despre plecare! Zice că regretă... şi n-o să se ierte niciodată pentru că nu a vrut să-mi dea mâna! Dar se bucură că sunt de acord să ne suim împreună, acum, la cer, pe scara pe care, iată, ne-a dat-o Dumnezeu aşa de repede! Nici măcar nu-mi mai pasă, nu mă mai interesează că n-am să mai ajung la tata şi la mama, cu lemnele pentru scară! Lasă, că n-or să se supere ei atâta de tare, mai ales că mama o admira şi o voia foarte mult pe Maria drept noră!... Şi începem să urcăm! Încet, să nu cădem şi să sfărmăm inima pădurii! Şi urcăm, şi urcăm... taman ca în povestea cu Jack şi vrejul de fasole... că tot suntem în Râpa Fasolei, nu?... Trecem de primul cer, de-al doilea cer... de-al nouălea cer... ajungem chiar în al zecelea cer! Ăsta-i cel mai mare dintre Ceruri! Cred că aici meritam să ajung şi să trăiesc alături de Maria! Cred că aici e locul nostru de Veci! Şi nu suntem singurii privilegiaţi, ca să zic aşa! Iată, pe dealul acela, îl văd pe Romeo cu Julieta! Pe valea aceea, îl văd pe Tristan cu Isolda! Iată-l şi pe Siegfried cu Crimhilda! Iată-l şi pe Mihai Eminescu cu Veronica Micle! Iată-l şi pe George Topârceanu cu Otilia Cazimir! Iat-o şi pe Laura cu Petrarca! Iat-o şi pe Isadora Duncan cu Serghei Esenin! Nu sunt puţini, cum am crezut întotdeauna! Asta însemnează că mulţi poeţi au făcut scări la cer pentru iubitele lor!... Dinspre moara aceea de vânt, se aude Iolanda Cremene! Uite-aşa se aude! Nu-mi vine să cred că merit atâta şi atâta frumos!
„stai încet, stai încet... dacă vrei să asculţi/ şi să vezi şi să prinzi şi să iei fluturi mulţi/ şi să-i duci şi să-i laşi pe picioare de plai,/ prin salcâmi, prin scaieţi, printre coame de cai, / printre cele de jos, printre cele de sus,/ printre cele ce sunt, printre cele ce nu-s.../ că la mine-s prea mulţi, prea săraci şi prea deşi/ să încapă-n oglinzi şi-n gutui şi-n cireşi.../ că am vrut să-i fac rari, dar n-au stat la ucis,/ nici oricum, nici oricând, nici în somn, nici în vis.../ şi am vrut să-i închid şi să-i duc şi să-i joc/ şi la mori de nimic, şi la mori de noroc.../ şi, apoi, fărâmaţi de uimire şi dor,/ m-au rugat şi mi-au spus că sunt regele lor.../ şi, decât să-i omor, nu-i mai bine să-i dau/ drept odoare la mâini fără Ag, fără Au?/ ia-i pe toţi, dacă vrei! uite, flutură greu!/ nu mai stau! ia-mă! hai! că sunt flutur şi eu!”//... Mă trezesc! E dimineaţă! Soarele-şi flutură lumina printre frunzele arborilor şi printre trilurile discrete ale păsărilor din inima pădurii!... Şi tresar! Maria lipseşte! Mă uit în stânga, în dreapta, peste tot! Nu-i!... O ţâră mai încolo, la picioarele scării, găsesc pâlnioara/floarea de holbură, pe care i-am dăruit-o la nuntă!... Chiar că Maria s-a suit la Cer! Eu doar am visat că m-am dus cu ea! Iau floarea de holbură, ies din pădure şi plec spre casă! Spre CASA MEA CU CER LA UŞĂ!
