Da...şi acum Aud (II)

Scris de Ion Zimbru

Marți, 21 Iunie 2022 00:00

Sigur că da!... Cum să mă uit în oglindă şi să (nu)-l văd pe acela care a făcut cele mai multe obrăznicii copilăreşti?... şi să nu crăp de ruşine?... şi să nu-i cer Mamei nici o pedepsire exemplară?... şi să mă mai şi fălesc - pe la horă, pe la moară, pe la gară, pe la joacă, pe la şcoală - ce măreţ şi viteaz şi deştept şi important sunt sub copacul unei păsări, în faţa unui viţel, în fundul râpii, în lucernă, în tutun, în păpuşoi, în dorul lelei imaginare... în aria şi-n lungimea şi-n ne/răbdarea cercului sfârâitor pe cărăruile şi pe potecile şi pe drumurile şi prin poghiazurile minunate ale alergării printr-un Nicăieri necunoscut, spre un Nicăieri şi mai necunoscut? Sigur că da!... Şi niciodată nu m-am supărat pe Mama pentru „pasul şi lovitura”! Niciodată nu s-a întâmplat să-i reproşez - nici în gând - că nu are dreptate şi că sunt prea contondente contraargumentele sale!... Păi, cum să mă supăr şi cum să-i reproşez vreun principiu matern când ea, sărmana, mă trimitea la târgul Bârlad să cumpăr cele trebuincioase pentru familia noastră numeroasă, iar eu umblam la cinematograf, după „o floare şi doi grădinari”... şi ajungeam acasă tocmai la-nserare, numai cu-n borcan cu muştar? Şi cum să mă felicite şi să mă premieze Mama pentru asemenea ispravă? Cum să nu-i sară muştarul? Şi cum să nu pună în aplicare planul de rezervă, adică să-mi măsoare spinarea cu varga? Şi cum să nu mă oblige să „tocesc” Decalogul pe dinăuntru şi pe dinafară, rugându-mă şi nădăjduind să trăiesc numai în/pentru Pace şi Iubire? „Cu mâinile prin luturi de oale şi de casă,/ cu ochii dinspre zare tocmai luându-şi sama,/ cu glasul dinspre cântec, senină şi frumoasă,/ mi-a spus întotdeauna: si vis amari, ama!// Desigur, nu e vreme de alt fel, nu e vreme/ de nu, de mai încolo, de ce, de nu se poate.../ nu-i timp de aşteptare, nu-i timp de anateme,/ chiar dacă sunt şi-atâtea iubiri ne-vertebrate !// Nu-i timp de dat afară când văd câtă răbdare/ aşează-ntru iubire de păsări, oameni, plante.../ nu-i vreme unde verbul să ceară conjugare/ la timpu-n care-acestea le pierd pe celelalte!// Totu-i de zis acuma, totu-i de-adus încoace,/ totu-i de dat spre suflet, aşa, cum zice Mama !.../ Parcă o văd - şi astăzi - printre Război şi Pace,/ strigând în urmă, blândă: si vis amari, ama!”//... Sigur că da! Nu?... (Publicitate: „lacrimile mamei sunt opere de artă!/ la Zimbru aşteaptă rocada, ningând!/ în jocul de-a anii, doar mama mă iartă!/ mă duc s-o aud şi să-i spun un colind!” - Anonim Folk)