Da, sigur că da! E chiar maica ofiţerului, Sofia! E chiar maica mea, Ruxandra! Oare să credem într-adevăr? Ori să credem că ni se pare? Chiar atâta de adâncă răvăşire să fi stârnit ceastă DUHOVNICEASCĂ argheziană rostită-n şoaptă de maior, încât să avem vedenii? Da, negreşit, poema lui Tudor de la Mărţişor nu-i de ici, de colo... nu-i una care să-ţi adoarmă comprehensiunea! Te determină să-ţi aduci aminte Trecutul ultimului Viitor, să-ţi aminteşti că nu eşti nemuritor, să porneşti seismograful instinctului de conservare şi să-ţi spui în fiecare zi "nu credeam să-nvăţ a muri vrodată", mai ales că trăieşti şi în Poezie, şi în Moldova, mai ales că păşirea şi păsarea lui Eminescu se aud tocmai până Acuma în Raiul descălecat şi păzit, şi sfinţit de Ştefan Muşat! Nu?... Da, sigur că da! Sunt maicile noastre! Dar, iată, sunt şi maicile celorlalţi! Şi maica lui Grigore Papugiu, dar şi a lui Rică Tititrez! Şi maica Mariţei! Şi maica lui Nae Chirigiu! Şi maicile altor Prezenţi în Trecutul ultimului Viitor! Absolut toate maicile prin Sufletele şi prin Pântecele cărora ne-a trimis Dumnezeu pe Pământ! Ale celor care-au ascultat şi au priceput DUHOVNICEASCA de mai sus şi de mai jos, de mai înainte şi de mai înapoi, de dinspre mirare şi admirare, de dinspre determinat şi determinant! Fiecare maică trece pe lângă fiecare dintre noi... şi, dintr-o singură privire, lasă câte un Cântec de Leagăn, câte un fel de Scrisoare de Acreditare în Ţinutul şi în Braţele Deşertăciunii, adicătelea!... Noi n-avem Cuvinte! Nu mai avem Cuvinte! Dar le auzim pe fiecare dintre Maicile sosite-n Trecutul ultimului nostru Viitor: „Ce bine că vă ţineţi de Cuvânt! Ce bine că nu aţi uitat Năravul! Ne bucurăm că nu aţi uitat Poezia, adică singura Fiinţă prin care mai circulă sângele Tainelor şi Poruncilor fără de care Nu se Poate!”... Apoi, rând pe rând, aşa cum au venit şi cum au plecat de atâtea şi atâtea ori, ies din preajma-mprejmuirea noastră... şi se duc să netezească obrazul Pământului celor din Viitorul ultimului Trecut, pentru că şi Acolo „nu trebuie să se împiedice Apa în care a plâns Dumnezeu”... taman cum zice şi scrie Iolanda Cremene, una dintre cele mai delicate extreme ascunse din Poezia Moldavă!... Şi noi? noi ce putem pentru ca să mai facem, decât să nu călcăm lacrimile şi povăţuirile pe care le-am primit drept Ofrandă în fabuloasele noastre Copilării?... Vraja se întrerupe! Îl auzim pe Rică Titirez: „Haideţi pe la mine! Stau aproape! Am să vă fac o Declaraţie de Avere!”... (Stai să vezi!)
Trecutul Utimului Viitor (XXVII) Scris de Ion Zimbru
