Şi parcă nu-mi vine să cred cât de mulţi prieteni şi cunoscuţi şi vrăjmaşi văd pe pereţii acestui lăcaş al sentimentelor regăsite ori pierdute, al sufletelor vii, dar şi moarte, al amăgiţilor şi dezamăgiţilor sorţii, al (ne)norociţilor (ne)căsătoriţi, al haihuilor şi al serioşilor, al aventurierilor şi al curioşilor, al căutătorilor de alean şi de alint, de dulceaţă şi de amărăciune! Iată, chiar în mijlocul peretelui dinspre apus, cu faţa spre răsărit, deci, văd portretul foarte bine realizat al fostului meu coleg de la şcoala profesională, O. Pitulice, mort de inimă rea, din cauza soţiei sale, care-l „traducea” în odăile cestui Demisol, fără să ştie că şi el era un client fidel în acest spaţiu al pierzaniei, dar şi al recâştigării încrederii în forţele unui Sine (ne)dumirit! Pitulice seamănă leit cu Serghei Esenin şi scrie la fel de bine şi tulburător! Citiţi şi dumneavoastră şi vă cruciţi de atâta şi atâta frumuseţe! E unul dintre cei mai admiraţi şi fotografiaţi şi deplânşi şi copiaţi Prinţi ai Lumii cu Sufletul pe tava „ascunsă” a Libertăţii şi Eliberării! Miraţi-vă!
„citesc şi-aud şi văd...ajunge? ori n-ajunge?.../ dacă ajunge, mulţumesc, vino şi tu!.../ dacă n-ajunge, vino, totuşi, fără milă,/ dă înainte, înapoi...şi spune nu!// te rog să iei şi filarmonica la tine!/...(eu, unde sunt, n-am nici o mierlă, nici un tei,/ n-am nici o şansă, nici o floare, nici un greier).../ să ascultăm celebrul (veşnic!) panta rhei!// vino s-ajungem împreună tocmai unde/ aflăm răspuns dacă ajunge l-amândoi.../ vino să vezi cum aşteptarea stă la pândă/ în viaţa asta, nu în viaţa de apoi!...// citesc (şi văd!) şi-i dau (de scris!) deşertăciunii/ acest poem (pentru acasă!)...nu-i uşor/ dacă nu vii...!...pornesc tăcerea şi uitarea:/ cântec de leagăn printre cruci...în dormitor!”//...„şi tot mănânc, şi tot mănânc eternitate.../ plătesc tribut, cu viaţa, cestei lăcomii/ şi (uite-aşa!) mă-ndepărtez de prima moarte/ şi merg spre-a doua (să mă satur!) printre vii!// nu mă opresc, nu vreau să supăr depărtarea,/ doar şchiopătez şi mă întreb, din când în când:/ dacă iau prima şi o scad din următoarea,/ nu îmi dă rest această viaţă...de pământ?// ori, dac-o iau şi o adaug la cealaltă,/ ce-mi dă? nu-mi dă ce n-am mâncat, însă mănânc?/ şi viaţa nu-i (cumva) un fel de hrană caldă/ pentru cea care n-are nalt şi nici adânc?// şi moartea nu-i (cumva) un fel de hrană rece/ pentru-acest rest (mărunt) (de)mers nimic(ă)ieri?.../ deşertul nu-i deşertăciunii sclav şi rege/ când ea-i regină peste mâine minus ieri?”//...(Oleacă de răbdare!)
