Da! sigur că da! Se vede! E Maria! Cu crucea-n spinare! Cruce pe care chiar eu am scris: „aici odineşte roaba lui dumnezeu, privighetoarea!”... Se apropie! E chiar lângă mine! Dă crucea jos! Îşi face semnul crucii! Îmi fac semnul crucii! Şi încep să-i aduc aminte despre noaptea aceea, înainte de a fi călcată de trenul acela încărcat cu haine de mire şi rochii de mireasă!
„dacă poţi să fii marie,/ doamna mea de la fântână,/ toarnă apă şi adapă/ ce-a pierdut limba română!// ce-a pierdut limba română,/ cred că toată lumea ştie,/ cred că toată lumea vede,/ dacă vrei să spui, marie!// ai ştiut întotdeauna,/ dar n-ai spus-o niciodată,/ parcă ţi-ar fi fost vro frică/ de acea şeherazadă!// de acea şeherazadă/ care-o dată plânsu-mi-sa/ că maria n-o să poată/ fi-ntru veacuri mona lisa!// că maria - tu, adică,/ doamna mea fără de care/ n-am încoace, nici încolo,/ nici car mic şi nici car mare - / nu se va întoarce-n vecii/ vecilor care mă-ngână!...// nu cumva eşti tu, marie, salcia de la fântână?”//
„am crezut mereu că nu s-a dus,/ am iubit-o fără şovăire:/ ea citea frumos nimic în plus,/ eu eram tămâie la citire!// o cătam pe câmp şi prin păduri,/ şi plângeam şi nu ştiam pe unde/ s-o mai cat cu puşti şi cu securi,/ ş-am crezut, atunci, că se ascunde!// am crezut că se ascunde-n crâng,/ am crezut că se ascunde-n lume,/ am crezut ş-am început să plâng/ fără rost şi bleg şi fără nume!// de atunci mă simt nimic în plus,/ de atunci trăiesc fără simbrie,/ de atunci maria mea s-a dus,/ de atunci nu am nici o marie!”//
„a venit maria!... şi o văd.../ este mai frumoasă decât ieri!.../ veche şi încet ca o vioară,/ trece printre lacrimi şi tăceri!// stau pe colţul străzii şi aştept!/ vine de la vale, dinspre sud,/ vine tocmai de la primăvară,/ unde a umblat după trecut!// ce să spun? şi oare ce să fac?/ parcă nu mai am nici un cuvânt!/ rup o floare, caut o ţigară,/ chiar mă amăgesc din când în când!// a venit maria chiar acum,/ chiar aici!…/ e plină de trecut!.../ tace, trece...! cum se poate, doamne,/ nici să nu-mi răspundă la salut?// trece... cred că merge către nord!/ oare se întoarce, dacă strig?/ mai degrabă, mai aştept o dată.../ şi încep să sufăr de nimic!// şi dispare! şi nu o mă văd!/ şi ce rău îmi pare că s-a dus!.../ rup o floare... caut o ţigară.../ liniştit şi blând ca un obuz!”//... [Publicitate: „Omul este cel mai scurt drum dintre viaţă şi moarte!” - (Emil Cioran)]
