Cunosc un om foarte slab! Slab tare! Se numeşte O. Holeră şi are casă pe Aleea Joagărului, la Numărul 13 A/bis! Cred că or fi trecut vro trei zeci şi ceva de ani de când l-am văzut/întâlnit prima oară într-un celebru Anticariat al unei celebre doamne, căruia şi dumneavoastră i-aţi tocit pragul, sunt convins! Căutam „Omul invizibil”, arhicunoscutul roman al lui Wells! Cu câteva zile înainte, femeia îmi spusese că i-l aduce cineva la vânzare, drept pentru care inima mi-o luase razna de bucurie că voi citi şi voi avea şi eu „Omul invizibil”! Dar, surpriză acră, acel cineva nu mai venise!... Jupâneasa cărţilor vechi îmi observă supărarea, mă trage de mânecă, se apleacă la urechea mea şi-mi şopteşte: „Nu mai fi aşa cătrănit, că am găsit altă soluţie să-ţi rezolv doleanţa! Uite, îţi fac cunoştinţă cu domnul O. Holeră, unul dintre vechii prieteni ai lecturii, fiindcă el e obsedat de cărţi SF, şi sigur are acest roman!”... Eu clatin substantivul de pe umeri în semn de acord cu propunerea, iar doamna Bardaş îl strigă pe clientul nu foarte înalt, însă destul de subţire, subţire, subţire... aproape nevăzut, ca să zic aşa! De fapt, mai bine-zis, nu văd decât o pereche de pantofi albaştri, un sacou negru, două mănuşi verzi şi o pălărie galbenă mişcându-se pe lângă rafturi, deschizând câte-un op ori dând din cap şi din mâini a dezaprobare sau a mulţumire faţă de autorul respectiv! Şi, ca să lungească suspansul în care deja mă aflu, O. Holeră parcă nici nu aude că i se solicită apropierea, deşi anticarul cu sex opus mă liniştise explicându-mi cum că bărbatul filiform e-un cetăţean de onoare fără întrerupere şi un condescendent fără preget, în pofida stridenţei pe care o afişează-n ţinută! Remarcabila femeie, parcă şi ea contrariată de situaţie, îl mai strigă o dată, cu-n ton mai convingător, mai poruncitor! Şi încă o dată! Şi încă o dată!... Şi nu numai că Holeră nu aude ori se face că nu aude, dar (se) mai şi răspândeşte-n jur o tăcere grozavă, un fel de tensiune vecină cu teroarea, exact ca-n romanul lui Wells! Anticariatista-i gata să dea-n clocot, însă eu îi fac semn să nu se complice, îi spun că plec şi c-o să revin a doua zi, cu speranţa că voi găsi „Omul invizibil” pe raft! Îmi pare rău, salut cu „bună ziua” şi cu „sărut mâinile, doamnă”... mă-ntorc la dreapta, regulamentar... şi dau să fac primul pas spre ieşire!... Din spate, fără să mă aştept, aud o voce bărbătească, limpede, caldă, de vraci: „Alo, stimabile, te rog frumos, nu pleca! Am înţeles că ai trebuinţă de ajutorul meu! Da?”...(Stai să vezi!)
Un deștept foarte slab (I) Scris de Ion Zimbru
