„Da, stimabilă şi stimată doamnă Maria Păpădie, da! Pentru că în tinereţe nu te vedeai frumoasă, în fiecare clipă erai tentată să crezi că eşti urâtă! Repet: eu nu te-am urât Niciodată! Şi chiar erai simpatică! De fapt, nu ştiu dacă-ţi mai aduci-aminte, te-am complimentat cu acest epitet, iar tu m-ai muştruluit minuţios, mi-ai reproşat că te iau în şfichi de băşcălie, că nu-s în stare să fiu sincer şi că n-am curaj să răspund Rafinatei tale Curţi de Cucerire a Fortăreţei în care bănuiai că mă ascund! Şi, ca atare, te torturai cu convingerea că nu eşti frumoasă! Şi pe astă samă dădeai vina când eu, din cu totul alte motive, făceam eschive tandre, fără să realizez că te consumi şi te chinui cu ideea că-ţi întorc spatele! Uite, am să-ţi spun tocmai acum de ce nu răspundeam aluziilor tale sentimentale, da? Şi te rog să fii atentă şi să te eliberezi de gândul că am fost Nepăsător: te invidiam pentru cea mai profundă Poezie despre Viaţă şi despre Moarte! Mi-era ruşine cu bâiguielile mele, deşi debutasem în revista Convorbiri Literare! Păcat că nu m-ai ascultat şi n-ai vrut în nici un chip să-i trimiţi mentorului meu, poetul Ioanid Romanescu, măcar acea/această Poezie! O mai ai? Ori ai zvârlit-o deoarece se vedea clar că-i scrisă de-o femeie care nu se crede frumoasă? Te rog mult, din tot sufletul, dacă nu ai aruncat-o, citeşte-o din nou, Acum, Aici, cum şi Atunci, Acolo, pe malul Dunării, când ai vrut să te sinucizi! Hai, că-s numai urechi şi-s numai ochi şi-s numai Respect!”...Venerabila Maria caută-n sipet! Şi-aşa o aud!...„Te rog să mă ierţi că trăiesc mult prea mult/ când moartea-i sărmană şi-aşa de flămândă,/ că pot să mai strig în pustiu şi s-ascult/ cum umblă pe drumuri, cum şade la pândă/ şi plânge şi cere şi vrea să mă dau/ acum de băut, chiar acum de mâncare.../ dar n-am nici un Ag şi nu am nici un Au.../ e scumpă, mi-i milă şi cred că o doare!// Mi-i milă, o doare, dar n-am ce să-i fac.../ i-am zis de demult, la-nceput, să priceapă/ că viaţa mea-i fulger născut în zigzag/ de scris pe pământ şi pe aer şi-n apă,/ de scris pe zăpadă, pe cer şi pe foc.../ pe gândul că ştie...pe visul că poate/ s-asculte cum fulger în veci...şi o rog/ să-nveţe să fie un alt fel de moarte!// Să-nveţe să rabde...să vadă şi ea/ ce-nseamnă să mori prea târziu, prea devreme.../ de foame, de sete, de inimă rea.../ de doruri când sufletu-i singur şi freme/ cum păsărea-liră bătută de vânt,/ cum lebăda neagră în noapte cu ceaţă.../ te rog să mă ierţi că mai sînt, chiar mai sînt/ în braţele tale, mărunta mea viaţă!” (Stai aşa!)
Nici o Femeie nu-i Urâtă Niciodată (III) Scris de Ion Zimbru
