Costică Prăpăd nu mai are răbdare şi propune să „încercăm” poarta, poate nu-i încuiată!... Sigur că da! O „încercăm”! Şi nu-i încuiată nici cu broasca, nici cu cheia, nici cu zăvorul! E descuiată, numai că nu-i deschisă! O deschidem! Şi ne apucăm de intrat! Şi ne dispare orice urmă de angoasă! Şi tare ne bucurăm că, iată, Maria ne aşteaptă fără „siguranţă”, fără ferecături, fără „prudenţă”! Şi înaintăm pe cărăruia umplută cu veştejiri de vară/toamnă, spre uşa magherniţei, încet şi uitându-ne unul la altul şi altul la unul, abia aşteptând s-o vedem pe distinsa „cercetătoare” în Cărţi!... Sigur că da! Iată, suntem în faţa uşii! Uşă veche, foarte veche, brăzdată de cari, înclinată de timp şi de vreme! Ciocănesc primul! Însă nu răspunde nimeni şi nimic, nu se aude nici un pas apropiindu-se, nici o vorbă de întâmpinare ori de respingere! Pe rând, cu oarece sfială, ciocănesc şi ceilalţi bibici! Cu „tonuri” bat! Dar... zadarnic! Începem bănuiala! Altă bănuială! Parcă mai abitir decât cea de la poartă! Începem grija! N-avem curaj să bănuim „tare”, să ne pronunţăm, adică! Mai batem de câteva ori, mai mult, mai sus, mai jos! E clar, e din ce în ce mai clar: ori Maria-i plecată, ori o fi „păţit” Ceva! Însă, dacă-i plecată, de ce o fi lăsat descuiată poarta? Cherpedin „încearcă” uşa! Stupoare! Nici uşa nu-i încuiată! Parcă tremurăm! Chiar tremurăm! Mutelcă bolboroseşte ceva, din care pricepem că ar fi „bine” să intrăm aşa, să vedem „ce” şi „cum”, să ne desluşim, să terminăm cu această „joacă”, dacă nu cumva o fi „altceva” şi dacă mai avem sânge rece să descoperim vro „evidenţă”... păzeşte-ne, Doamne, de gânduri negre, de această frică „ne/justificată”!... Sigur că da! Intru primul! Şi mă opresc... după câţiva paşi! Înlemnesc, adicătelea! Mă albesc, mă îngălbenesc, simt mare trebuinţă să mă sprijin de ceva, de cineva! Vreau să zic îngăim ceva, dar nu reuşesc s-articulez nici măcar un „a”! Prăpăd se reazemă de Cherpedin şi-şi face semnul crucii! Mutelcă se „agaţă” de mine ca de-un fel de balustradă-n Neant! Tuspatru ne căutăm şi ne iscodim privirile consternate! Nici unul nu-şi poate reveni din stupefacţie! Parcă am halit ciuperci halucinogene, toţi! Parcă e-un fel de ultimă „încercare” înainte de... ultima clipă! Nici în cea mai cunoscută Carte de „suspans” nu am „păţit” AŞA CEVA! Totul parcă „STĂ” să (ne) mire până la uluială!... Sigur că da! Fără vro „înţelegere”, fără vrun impuls „extern” şi fără greşeală, rostim laolaltă şi deodată: „AŞA CEVA NU EXISTĂ”!... (Stai să vezi!)
DUMNEZEU vrea să spună câteva CUVINTE (II) Scris de Ion Zimbru
