Da, în sfârşit (?) sunt născut, sunt viu, trebuie să cred că sunt viu! şi am atâția ani! atâția ani, la naştere? da, sigur că da! după cum aud, unii au şaizeci de secunde, la moarte! şi, atunci, de ce nu-i normal să poţi avea șaptezeci de ani în clipa naşterii?... Da, sigur că da! trebuie să accept că este real tot ce se întâmplă, tot ce se petrece cu mine, în legătură cu mine! n-am încotro!... Iată foarte mulţi oameni tineri, foarte tineri, mai ales femei, roiesc şi se bucură în jurul meu, beau câte un păhărel, câte două păhărele, chiuie, trântesc şepcile şi căciulile de pământ!... Oare unde o fi mama? oare de ce nu se bucură şi ea dimpreună cu ceilalţi?... Sigur că da! mama-i plecată să muncească mâncarea pe coclauri, s-o aducă acasă şi să facă lapte pentru mine! că mănânc de rup scutecele! şi plâng de se scurge ploaia prin tavanul casei învelite cu pelin!! plâng mult şi enervant! dar cei din jurul meu nu dau doi bani pe urletele mele primordiale! se pregătesc de marea (?) taină a botezului! vor să mă boteze aproape toate surorile mamei, vrea să mă boteze şi unul dintre fraţii ei... Veronica, Zamfira, Doroftia şi Ion! cred că-s foarte greu de botezat, dacă se adună atâţia pentru o scăldare în cristelniţă, nu? le-o fi frică să nu mă scape, să nu mă înec în apa cu busuioc, fiindcă-s tare lacom încă de când am dat nas în nas cu prima moleculă de aer, dincoace de pântecele născătoarei mele, da?... uite-i cum mă drăgănesc, şi cum mă naninesc, şi cum mă sucesc şi mă învârtesc, parcă nu aş fi un boţ cu ochi, un plod de... șaptezeci de ani! uite-i cum se smiorcăie de admirare! uite-i cum se fasolesc şi nu se pot hotărî cine să fie primul dintre naşi!... Sigur că da!... şi eu urlu de mă aude mama tocmai din Zăpodie! mă aude şi vine într-un suflet să-mi dea ţâţă, să nu mă scape mortăciune, să nu piară uricul de pe faţa pământului umplut cu mame, umplut cu Lumina oaselor lor!... Gata, se aude cum vine mama de la tăiat şi legat hlujani, cum deschide poarta şi cum nu mai are răbdare să nu întrebe despre odrasla urlătoare! se aude cum se reazemă oleacă de marginea prispei, că-i tare ostenită această mamă, această lege universală, acest Cuvânt din două silabe leite, gemene, identice, sfinte, dulci şi amare, deopotrivă!... Uite, întinde braţele spre mine şi mă strânge la piept... să mănânc şi să cresc mare, să-mi aduc aminte de această Făptură, de această Alcătuire... Până când?... dacă ştiu că am să trăiesc șaptezeci de ani... până în secunda Zero, nu?... (Stai să vezi!)
LOVITURA (III) Scris de Ion Zimbru
Etichetat cu
